Foarte scurt istoric al regionalizării (continuare)

Celor trei episoade de iniţiere sau resuscitare a unui proiect care să impună în sistemul administrativ românesc nivelul regional de organizare ce au fost prezentate succint în textul de săptămâna trecută (Năstase - PSD, ce a fost primul care a încercat atribuirea de valenţe administrative regiunilor de dezvoltare, Băsescu - Boc - PD şi Dragnea -USL), li se adaugă un al patrulea, cel al Premierului tehnocrat Dacian Cioloş, ce a fost la conducerea guvernului între noiembrie 2015 şi ianuarie 2017.

Dacă proiectele Băsescu - Boc şi Dragnea - USL au fost extrem de prezente în discursurile politicienilor şi au generat reacţii puternice din zona publică, proiectul guvernului technocrat a fost aproape invizibil opiniei publice. Cumva aritmic, fiind poziţionat temporal spre finalul unui ciclu electoral, „regionalizarea Cioloş” a fost un demers mai puţin coerent, ce nu a generat nici analize şi nici cine ştie ce discuţii la nivelul populaţiei. Probabil, spaţiul public era prea ocupat de chestiunile justiţiei pentru a se mai insera încă o problemă importantă pe agenda publică. Însă, episodul a avut câteva caracteristici originale în raport cu celelalte încercări eşuate de până atunci.

Proiectul iniţiat de Cioloş e radical diferit de cele anterioare. Este primul care nu porneşte de la configuraţia regiunilor de dezvoltare actuale, ce au multe hibe din punctul de vedere al logicii de funcţionare teritorială (asupra acestui aspect vom mai reveni); însă, nu putem afirma că e un proiect neapărat mai bun! Prin divulgarea unui număr de regiuni cuprins între 15 şi 18, o astfel de întreprindere ar fi degradat nivelul administrativ regional la unul sub-regional; ne-am fi aliniat şi din perspectiva dimensională regiunilor ţărilor mai mici ale estului european (Ungaria, Republica Cehă, Bulgaria), ce şi-au creat astfel de structuri doar de ochii lumii; dacă regionalizarea ar fi reuşit în această etapă, ne-am fi îndepărtat mult faţă de singurul model de bune practici din regiunea noastra europeană - cel polonez. Mai mult, tendinţa la nivel european este de creştere, prin comasare, a configuraţiilor regionale, considerate prea mici pentru a fi eficiente - cazul Franţei e edificator (vezi primul text al seriei).

Însă, proiectul Cioloş aduce încă o noutate în ecuaţia regionalizării, ce reprezintă un real pas înainte pentru funcţionarea eficientă a sistemului administrative românesc, mai ales la scara sa locală. Cioloş inserează explicit în discurs necesitatea apariţiei unui nivel scalar supra-comunal (LAU 1). Iată ce afirma Primul Ministru de la vremea aceea „... s-ar putea face fuziunea voluntară a unităţilor administrativ-teritoriale (locale - n.r.) pe baza unor criterii geografice (distanţa faţă de noul centru administrativ), de suprafaţă, populaţie, nivel de dezvoltare economică. Aceste fuziuni voluntare pot apoi deveni definitive şi pot fi sprijinite prin stimulente financiare: programe de investiţii sau alocări de transferuri de la bugetul central pentru proiecte care să cuprindă aceste zone fuzionate”.

De ce e important nivelul administrativ LAU1 (plasă)

Unul dintre cele mai mari neajunsuri cu care se confruntă guvernanţa locală actuală constă în faptul că o bună parte a comunelor nu se pot susţine financiar. Soluţia nu e desfiinţarea lor, aşa cum susţin unele medii (administrative, politice, financiare)! Apariţia unui nivel administrativ intermediar (LAU1 - ce poate fi numit plasă, ca în perioada interbelică) între comună şi judeţ care să preia cvasitotalitatea serviciilor administrative ce se consumă în prezent la nivelul comunelor şi oraşelor ar fi o întreprindere mai eficientă.

Ca entităţi teritoriale, comunele nu trebuie să dispară! Colectarea datelor statistice la acest nivel este absolut necesară pentru cunoaşterea la o scară cât mai intimă a teritoriului. Pot funcţiona cu un personal redus sub forma unei filiale a nivelului administrativ nou creat. Nivelul comunal va emite consilieri care să apere interesele comunităţilor locale la nivelul plăşii (LAU1).

Acest nivel administrativ e relativ uşor de alcătuit. În crearea lui se poate urmări atât omogeneitatea teritorială, inclusiv cea culturală - necesară simplificării guvernanţei locale, cât şi gradienţii polarizării locale, polarizare exercitată de locurile centrale importante la această scară - oraşe mici şi mijlocii sau comune evoluate (ce au câteva servicii importante la această scară, precum învăţământul liceal, servicii medicale etc.) acolo unde reţeaua urbană e mai rară.

Tot reforma administrativă poloneză poate să reprezinte modelul pentru alcătuirea configuraţiilor administrative la această scară. În Polonia, LAU1 reprezintă în general zone omogene din punctul de vedere fizico-geografic şi al polarizării urbane, care reclamă un tip de guvernanţă locală specific. Plecând de la modelele administrative german şi britanic, Polonia a creat 380 de powiat-uri. Acestea au o populaţie cuprinsă între 20 de mii şi 1,78 milioane de locuitori - în cazul Varşoviei. 66 dintre aceste structuri teritoriale sunt considerate powiat-uri urbane, fiind alcătuite dintr-o gmina urbană (nivelul LAU2 polonez - echivalentul comunelor, oraşelor sau municipiilor) de dimensiuni mari şi medii; cel mai mic powiat e Sopot - 36 mii locuitori, ce e parte component a aglomeraţiei urbane Trójmiasto (TriCity - Gdańsk, Gdynia şi Sopot); celelalte 314 structuri locale pot fi împărţite în powiat-uri periurbane, ce grupează gminele rurale sau urbane din proximitatea marilor oraşe şi powiat-urile predominant rurale, ce grupează gminele rurale în jurul unei gmine urbane de talie medie sau mică, situate la o distanţă ceva mai mare de centrele urbane importante. Pornind reforma administrativă de jos în sus, aceste powiat-uri au fost elementele de bază ale proiectului regionalizării în Polonia. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi