Editarea științifică a Molitvenicului Mitropolitului Dosoftei, un eveniment cultural remarcabil (I)

 Se știe că, alături de Liturghier, de Evangheliar și de Psaltire, Molitvenicul reprezintă una din cărțile de cult de maximă importanță în Biserică. Molitvenicul  conține textele cu caracter liturgic care însoțesc săvârșirea de către preot a celor șapte Taine principale ale Bisericii, precum și alte rugăciuni prevăzute pentru diferite alte ocazii. Ediția de care vorbim acum, realizată de un grup de cercetători de la Universitate din Iași, cu sprijinul obștii monahale de la Mănăstirea Putna, reprezintă, după Molitvenicul rumânesc, tipărit de diaconul Coresi la Brașov, prin anul 1564 împreună cu Tâlcul evangheliilor (Cazania I), prima ediție tipărită sub autoritatea Bisericii Ortodoxe, mai precis a Sfântului Ierarh Dosoftei, la Iași, în anul 1691.

S‑a scris mult în filologia românească despre viața și opera mitropolitului Dosoftei, afirmându‑se, nu rareori, lucruri contradictorii. Ca mitropolit, și‑a desfășurat activitatea într‑o epocă extrem de frământată din punct de vedere politic. Aflate la în zona de conflict militar între statele puternice ale epocii, Imperiul Habsburgic, Polonia și Imperiul Otoman, la care s‑a adăugat curând și Rusia imperială,  Moldova și Țara Românească au traversat perioade de crize sociale majore și prelungite. Schimbarea frecventă a domnilor în scaunele de la Iași și București agrava instabilitatea și sărăcia endemică din cele două țări românești. În cele două perioade în care a stat pe scaunul metropolitan de la Iași (1671‑1674 și 1675‑1686), Dosoftei, orientat prin relații de rudenie, prin convingeri politice și, foarte probabil, prin anii de formare, spre Polonia, a trebuit să se adapteze schimbărilor repetate pe tronul voievodal a patru domnitori, Gheorge Duca (de trei ori), Ștefan Petriceicu (de două ori), Dumitrașcu Cantacuzino (de două ori) și Antonie Ruset. Dacă, în aceste condiții vitrege, a reușit să se mențină ca mitropolit al Moldovei timp de aproximativ paisprezece ani a fost datorită respectului neobișnuit cu care a fost privit de contemporani, excepționalei sale erudiții și cunoașterii perfecte a limbilor de cultură importante (latina, greaca și slavona), tenacității, inventivității și capacității sale de a mobiliza energiile colaboratorilor, instinctului și tactului său diplomatic adăugându‑li‑se un caracter puternic și irenic („blând ca un miel”, îl va defini ulterior Ion Neculce, contemporanul său mai tânăr), un altruism neobișnuit și un puternic sentiment de atașament pentru țara sa.

Reamintesc cititorului câteva date biografice. Dimitrie Barilă, viitorul ierarh, s‑a născut în anul 1624, într‑o familie de răzeși („neam de mazâli”, ne informează același cronicar), veniți recent din Ardeal. Înrudirea cu familia Papara de la Liov a prilejuit ipoteza persistentă că familia ar fi fost de origine aromânească. Indiferent însă de acest detaliu biografic, cunoașterea genuină a limbii române i‑a permis să își însușească, prin efort propriu, puțina tradiție textuală existentă nu doar în spațiul cultural moldovenesc, ci, deopotrivă, și în cel ardelenesc și în cel muntenesc. Nu o imperfectă cunoaștere a limbii române, datorată unei prezumtive origini alogene (aromânească, grecească, polonă, ucraineană), ci, dimpotrivă, doar perfecta cunoaștere a textelor înaintașilor și a graiului popular, împreună cu o dotare nativă de excepție, i‑au permis să ducă atât de departe inovațiile de mare curaj din scrierile sale. După o probabilă adolescență petrecută la Liov, unde a învățat latina și greaca, îl regăsim în anul 1648 monah la mănăstirea Probota, pentru ca peste zece ani, în 1658, să fie numit episcop de Huși, apoi, în 1660, episcop de Roman. Un rol în această ascensiune rapidă a tânărului monah trebuie să fi jucat, pe lângă faima de cărturar pe care și‑o câștigase, și protecția lui Varlaam, plecat din scaunul de mitropolit în anul 1657. În fine, peste alți câțiva ani, Dosoftei devine mitropolit la Iași. Va păstori în două etape, cum spuneam, între 1671‑1674 și 1675‑1686.

Continuând la un nivel superior inițiativa predecesorului său Varlaam, Dosoftei a preluat și finalizat în cea mai mare parte prima și, probabil, cea mai mare reformă din Biserica românilor, făcând pasul decisiv pentru introducerea în cultul bisericesc a limbii române. Prin diversitate și dimensiuni, opera sa scrisă ne apare astăzi aproape neverosimilă, ținând seama de vitregia vremurilor și de relativ puținii ani pe care i‑a avut de trăit (doar șaizeci și nouă!). Trec în revistă principalele lui opere: Psaltirea pre versuri tocmită și Acatistul Născătoarei de Dumnedzău, Uniev, 1673; Liturghierul, două ediții, Iași, 1679 și 1683; Psaltirea de‑nțăles (slavo-română), Iași, 1680; Molitfelnic, Iași, 1681; Parimiile preste an, Iași, 1683; Viața și petreacerea svinților, 4 vol., Iași, 1682‑1686 și Octoihul (parțial tipărit). În plus, a lăsat un număr important de lucrări în manuscris. Asumându‑ne argumentația lui N.A. Ursu, afirmăm că Dosoftei, împreună cu colaboratorii lui, a efectuat revizuirea radicală a versiunii Vechiului Testament pe care o făcuse prietenul său Nicolae Spătarul Milescu. Păstrată în Ms. 45 de la filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei Române, această versiune a stat la baza Bibliei de la București (1688) editată de frații Radu și Șerban Greceanu. Regretatul N.A. Ursu a încercat de asemenea să dovedească, fără a întruni consensul specialiștilor, paternitatea lui Dosoftei și asupra altor importante texte din secolul al XVII‑lea: traducerea Istoriilor lui Herodot (Herodotul de la Coșula), Cronograful lui Matei Kigalas și Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos, traduceri atribuite de alți cercetători lui Nicolae Spătarul Milescu, de care mitropolitul era legat, de altfel, printr‑o trainică prietenie. Se adaugă la opera mitropolitului o serie de traduceri importante din greacă în limba slavonă. Toate tipăriturile lui Dosoftei au fost editate în ultimul secol, cu transpunere în ortografia actuală, dar, din păcate, după principii, orientări și competențe inegale.

Câteva cuvinte despre predecesorii lui Dosoftei se impun. Când Dosoftei începe să scrie, se împliniseră aproximativ o sută de ani de la tipăriturile lui Coresi și aproape o sută cincizeci de ani de la elaborarea traducerilor maramureșene pe care le cunoaștem sub numele generic de „texte rotacizante” (Psaltirea și Apostolul mai ales). În același context calvinizant din Transilvania, recent apăruseră cele două impozante tipărituri realizate sub supravegherea mitropolitului Simeon Ștefan de la Alba Iulia: Noul Testament (1648) și Psaltirea (1652). Prin Cazania sa de la 1643, Varlaam dăduse un semnal clar că vremea preeminenței limbii slavone în Biserică se apropia de sfârșit și că limba română a devenit, ca limbă scrisă, suficient de matură, de flexibilă și de eficientă pentru a exprima conținuturile Sfintei Scripturi și ale celorlalte texte bisericești. Dosoftei face, prin operele sale de anvergură, un salt spectaculos. Cu o îndrăzneală care nu putea veni decât din cunoașterea intimă a propriilor capacități, el decide că este momentul ca toate cărțile bisericești importante să fie traduse și tipărite în idiomul poporului. Dacă examinăm cu atenție lista de mai sus, ne apare ca evidentă intenția mitropolitului de a traduce și tipări de urgență cele mai importante cărți bisericești folosite curent în serviciul liturgic ortodox: Liturghia (două ediții succesive!), Psaltirea, Acatistul Maicii Domnului, Parimiarul, Molitvenicul, Octoihul și Mineiul (viețile sfinților); pentru a nu menționa și contribuția sa, poate decisivă, la stabilirea variantei finale a Vechiului Testament din Biblia de la București (1688). Chiar dacă, așa cum voi menționa puțin mai jos, din punct de vedere strict textual nu versiunile sale au fost receptate ca bază a șirului nesfârșit de cărți liturgice românești, el, Dosoftei, a dovedit conaționalilor săi că se poate. Pe calea deschisă de el va păși, câteva decenii mai târziu, cu mai mult noroc, Antim Ivireanul, la București. (Va urma.)

Molitvenic de nțăles, Iași, 1681 (pagina de gardă)

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» și cercetător la Institutul de Filologie Română «Alexandru Philippide» din Iași.

Publicitate și alte recomandări video