Tot ceea ce se petrece astăzi în mediul educaţional, care-a trecut peste noapte din offline în online, întreaga digitalizare care s-a răsfrânt asupra rosturilor sistemului de învăţământ tradiţional pot fi percepute într-un sens cât se poate de pozitiv, şi anume e loc de inovaţie şi schimbare în educaţie. Iar modul în care perioada de izolare, când şcoala e posibilă doar în varianta online, ne va schimba modul de viaţă şi mentalitatea va avea repercusiuni inevitabile ulterioare, schimbând şi modul în care vom preda, respectiv relaţiona cu elevii, atunci când situaţia actuală va reveni la normal.

Citatul "Mai curând concep ca o şcoală să creeze un măturător fericit, decât un savant nevrotic" (A.S. Neill) este punctul de la care trebuie să plecăm atunci când adresăm problema educaţiei altfel. Reperele le-am regăsit în câteva sesiuni de formare continuă, propuneri de webinarii, dintre care cea mai recentă a fost Conferinţa SuperTeach (urmată de ateliere) online, din 9 mai 2020. Extrem de inspiratoare a fost intervenţia lui Robert Brindley, consultant în leadership educaţional, care a mărturisit încă de la început, cu dezinvoltura specifică occidentalului, că nu e profesor şi nici măcar nu îi plac şcolile. Însă totul dintr-un motiv cât se poate de întemeiat: şcoala nu este aşa cum ar trebui, profesorii nu sunt nici ei aşa cum ar trebui; iar modelul pe care îl propune spre examinare este Summerhill School, fondată de A.S. Neill, un model controversat de şcoală democrată postmodernă unde elevul era încurajat să-şi exprime rebelul interior, în loc să fie obligat să şi-l reprime, dincolo de tutelajul autoritar al adultului. Interesul, libertatea şi fericirea elevului sunt aduse în prim plan, iar profesorul carismatic îl înlocuieşte pe cel autoritar, canibal şi moralizator din şcolile obişnuite.

Prin educaţie altfel înţeleg o şcoală liberală versus conservatoare, modernă versus tradiţională, democrată versus autoritară. În acelaşi timp, umană versus antropofagă. Educaţia online are, fără îndoială, avantaje şi dezavantaje: se pierde contactul direct, nemijlocit cu clasa (de elevi), dar se câştigă, în schimb, un plus de empatie şi comunicare şi ar trebui să conducă la o relaţionare ataşată între profesor şi elev, de vreme ce lucrul diferenţiat, pe grupe sau chiar cu fiecare elev în parte devine imperios (chiar şi aşa). Elevii şi profesorii ar trebui să formeze o comunitate ale cărei baze să fie puse pe stări şi emoţii, iar nu pe transmiterea şi stocarea mecanică de cunoştinţe. Într-un mediu cu care elevul era familiarizat şi înainte, tehnologizat, acesta se va putea manifesta liber, va putea alege între activităţi de lucru diferite, comunicând cu profesorul aşa cum odinioară nu era posibil, înţelegând că predarea ex cathedra nu e deloc propice evoluţiei sale reale.

Profesorul ar trebui să ştie că un feedback pozitiv, acolo unde e cazul, o bună motivare, stabilirea unor aşteptări înalte fac parte nu doar dintr-un mod ştiinţific dovedit de eficientizare a învăţării (foarte util am regăsit şi atelierul dlui Costin Sorici, cadru didactic la Universitatea Ovidius din Constanţa, despre strategiile de învăţare bazate pe neuroştiinţe), ci din metodologia de care ar trebui să ţină cont atunci când se adresează elevului ca om, partener la actul de învăţare, nu subaltern, ca egal (ar trebui să învăţăm de la fiecare elev al nostru, pentru că fiecare om are ceva unic, iar nu simplu să-l dirijăm în direcţia dorită de noi, ci să-i lăsăm să-şi aleagă liber, sub atenta noastră îndrumare, propria cale).

Aplicabilitatea acestor idei e de multe ori înceţoşată de prejudecăţi, de derute, de orgolii. În ciuda faptului că în foarte multe contexte nu poate fi vorba decât de o aplicabilitate limitată (şi am în vedere aici în special învăţământul defavorizat), un lucru e sigur: elevul trebuie ajutat să-şi rescrie povestea vieţii, prin intermediul unor tehnici care ţin de educaţia altfel (abordarea diferenţiată ţinând cont de teoria inteligenţelor multiple, prin joc, quiz-uri, kahoot sau storytelling). Şi mai e cert că profesorul nu e atoateştiutor, stăpânul jocului, creatorul, moralizatorul etc.

Profesorul ar trebui să formeze cu elevii săi o comunitate bazată pe încredere reciprocă, securitate, ataşament (pentru că doar astfel învăţarea este realmente eficientă), să nu impună graniţe de netrecut (între profesorul atotştiutor şi învăţăcelul neajutorat să se caşte o prăpastie), să coordoneze, nu să ordone, să tolereze, nu să taie în carne vie, să modeleze şi să devină împreună cu elevii săi. Pentru că nimeni nu e perfect, profesor sau elev, şi nimeni nu e în măsură să spună anti-socratic cum că ar şti că ştie tot. În plus, cu toţii suntem perfectibili.

În ciuda acestui fapt ori în ceea ce priveşte calitatea actului de predare-evaluare ca act de comunicare sau că nu trebuie perceput un abis între profesor şi elev, cumva respectul trebuie menţinut. Odată câştigat. Însă nu cred că respectul este echivalent cu teama, constrângerea, ferocitatea care intervin uneori şi bruiază actul de comunicare şi parteneriat profesor-elev din cadrul actului educaţional. Şi în acest sens, ajustarea optimă la un raport de implicare detaşată ar trebui să devină cheia unui învăţământ de calitate. La care tind să cred că sperăm cu toţii că vom accede într-o bună zi.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)