O maladie incurabilă zdruncină pe neaşteptate echilibrul oamenilor care se considerau fericiţi. Declamativ, cei de la Thespis conturează contextul izolării, al carantinării. În acelaşi timp, domină suspiciunea, oamenii sunt incitaţi să se denunţe unul pe altul, în numele unui presupus bine comun, general. Apar noi poziţii privilegiate în societate, în funcţie de noua situaţie creată. Izbucnirea misterioasă a molimei adânceşte conflictele sociale. Boala este pusă, pe rând, în seama hazardului, a orgoliului (autosuficienţei), a unei misterioase apariţii ciclice, a unei pedepse divine pentru păcatele săvârşite. Succesiv, anumite categorii de oameni sunt puşi la zid şi învinuiţi: săracii, cerşetorii, beţivii, asociaţi cu mizeria, dar şi bogaţii care se fac vinovaţi de o viaţă comodă, îmbuibată şi desfrânată, migranţii, azilanţii, refugiaţii, bătrânii etc. Important e să se caute şi să se găsească un vinovat.

Autorităţile impun măsuri drastice pentru a preveni contaminarea. Se închid spaţiile de spectacol, restaurantele şi cafenelele, se limitează contactul direct între persoane, interzicându-se întâlnirile, întrunirile publice, adunarea în grupuri; se admite ca cel mult două persoane să poată circula împreună, e interzisă preumblarea nejustificată; cine nu respectă regulamentul riscă să fie împuşcat. Semiobscuritatea din scena amestecă, în complicitate, actanţii şi spectatorii. Spaţiul e străbătut de tot felul de lucruri aruncate de colo colo. Atmosfera scenică e străfulgerată de lumini care lucesc fosforescent. Se folosesc microfoanele şi luminarea feţei actorilor cu lanterne.

Atunci când se ajunge la consecinţe grave, cum ar fi crima, acţiunea scenică se desfăşoară în plină lumină (în acelaşi timp, jocul actoricesc de-a măcelul e la vedere) - bătaia cu perne e soluţia aleasă pentru a pune în scenă o serie de omoruri. Emfatic, implicând mişcare scenică, fond sonor ritmat şi lumini ca de discotecă, fără efecte speciale, se constată glacial că toţi cei implicaţi în joc vor muri ca nişte câini. În momente de cumpănă, crima ori sinuciderea reprezintă soluţii existenţiale fireşti. Sacadat, fragmentat, frânt, cu un fond sonor bine ales (muzică instrumentală sau de operă, percuţii, toaca) se derulează întregul spectacol. Anunţul despre scăderea numărului de victime pare să detensioneze atmosfera, după care actanţii cad la pământ, iar spectatorii urmează ultimul imperativ de a ieşi cât mai grabnic.

Absurdul domină viaţa unor oameni obişnuiţi, izolaţi la domiciliu, îndemnaţi să nu îşi părăsească locuinţele. Absurdul şi teoriile conspiraţiei, falsele ipoteze, fake news-urile, ilogicităţile şi non-adevărurile ştiinţifice. Actorii au foarte scurte momente, simulând scene domestice (recuzită specifică vieţii gospodăreşti) în care enunţă tot felul de absurdităţi. Pe lângă toate acestea, care ţin de un scenariu specific ionescian, cu jocuri de cuvinte ce implică jocuri de idei (previzibil-imprevizibil, videcabil-nevindecabil), se pun şi unele probleme ceva mai sci-fi (momentul cu mingea): cândva specia umană va evolua, se vor putea vizita alte planete, dar asta nu i-ar face superiori pe respectivii din viitor pentru că nu vor putea oricum să fie în posesia totului, or, totul ar fi ceea ce contează; de asemenea e adusă în discuţie problema perspectivei în continuă schimbare asupra lucrurilor. Evoluţia e discutabilă, fiecare specie vede normalitatea, posibilitatea fericirii într-o viaţă îndestulată, dar care să nu tindă spre depăşirea limitelor sale. Orice schimbare radicală este respinsă din start.

Pe fondul crizei dintre cei ce cred în graniţe şi cei ce cred în oportunitatea pieţei, dintre îndemnul de a părăsi cât mai puţin şi doar pentru strictul necesar confortul propriei locuinţe şi economia globală, libera circulaţie a mărfurilor şi oamenilor, o criză adâncită de pandemia de Covid, cei de la Thespis aduc în atenţie temeri contemporane anticipând efecte şi reacţii. Principalele reacţii sunt de frică, groază, disperare, obedienţă, dar şi revoltă, iar în cele din urmă resemnare, chiar bucurie, detaşare, omul devenind un simplu observator în faţa spectacolului vieţii, alţii neputând să evite implicarea în avalanşa de evenimente. Efectele pornesc de la simpla învinuire a celuilalt, iar neînţelegerile dintre oameni, certurile sunt asociate cauzelor bolii misterioase. Tot mai multe diferenţe sociale se transformă în abisuri, în cele din urmă distanţarea, evitarea, izolarea, lipsa de empatie fac loc egoismului, individualismului duse la extrem, unui scenariu de tipul „scapă cine poate”.

(Jocul de-a măcelul după Eugen Ionescu, cu Nicolae Milea, Ana Macrina Iovescu, Diana Velescu, Camelia Stoica, Denisa Micula şi Janina Zuba, Thespis Student Theatre, 9 aprilie 2020)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)