Elevi absenți, note „umflate” și goana după table inteligente. Realitatea școlilor din sate pe scena teatrului din Iași

Spectacolul oferă o radiografie a sistemului educațional din mediul rural, unde cadrele didactice se zbat între dorința de a face bine și presiunile administrative, politice și birocratice care le limitează libertatea profesională.

Prima zi de școală, un decor familiar: primarul și promisiunile

Povestea se deschide într-un sat fictiv, dar familiar pentru oricine cunoaște realitatea învățământului rural românesc. În prima zi de școală, elevii sunt aliniați pe clase, profesorii le cer să facă liniște și le spun când să aplaude, iar primarul (sau, în cazul spectacolului, primărița comunei) își face apariția cu un discurs plin de laude, precum sute de primari care deschid festivitățile școlare cu același discurs, an de an.

Ea laudă „eforturile administrației locale” și „parteneriatul excelent cu școala”. „Am scăpat de toaleta din curte”, anunță triumfător, ca și cum ar fi vorba despre o mare realizare, când în secolul XXI ar trebui să fie o normalitate. Urmează promisiunile: table inteligente, tablete, proiecte europene, videoproiectoare și „rezultate excelente” la final de an.

Apoi, adresează un mesaj solemn cadrelor didactice: e nevoie de note mari și rată bună de promvoare la Evaluarea Națională. Dacă notele sunt mari și absenteismul mic, școala merge „bine”. Dacă nu, vin explicațiile și justificările către primărie, inspectorat, minister. Astfel, sub stratul festiv al discursurilor, spectacolul surprinde perfect tensiunea unei lumi în care imaginea publică contează mai mult decât realitatea din spatele catalogului.

 „Să nu rămână nimeni repetent, ca să nu se închidă școala”

La consiliul profesoral din iarnă, directorul le cere profesorilor să nu lase elevi repetenți, să nu le scadă nota la purtare și să nu îi exmatriculeze. „Dacă scade numărul de elevi, se închide școala și rămânem toți fără posturi la stat”, explică el. Așa se naște o formă de compromis: elevii care lipsesc și nu învață primesc totuși note de trecere, iar cei care merită 5, au în catalog cel puțin 7 sau 8.

„Să punem note pe familie și pe condițiile în care trăiește copilul”, spune alt profesor, subliniind absurditatea unui sistem care confundă mila cu echitatea.

În același timp, elevii răsfățați de părinți, care nu respectă școala și nu au niciun interes să învețe, devin „modele” pentru ceilalți,  pentru că „nu se poate” să fie sancționați, pe motiv că ar putea abandona școala.  Prin urmare, nu contează că unii elevi lipsesc cu lunile, că alții nu știu nici să citească fluent sau că notele nu reflectă deloc nivelul real. Important este ca, pe hârtie, totul să arate bine.

O oră de spaniolă și o lecție despre realitatea din școlile de la sat

O secvență din spectacol ilustrează lupta profesorilor din rural cu lipsa de resurse. Profesoara de spaniolă întârzie opt minute la oră pentru că trebuie să care singură laptopul, boxele și videoproiectorul, alături de alte materiale didactice. Elevii râd, o iau peste picior și refuză să răspundă la întrebări, iar disciplina apare doar când se anunță un test.

Absențele nu se trec în catalog, pentru că așa s-a decis „la consiliu”. Important este ca școala să aibă destui elevi pe hârtie, nu în bănci.

În spatele acestei scene aparent banale, se ascunde o realitate cunoscută în multe școli rurale din România: profesorii tineri, cel mai des suplinitori, sunt puși la încercare zilnic, nu doar de lipsa de resurse, ci și de indiferența elevilor și a comunității.

De la elevi premiați la elevi „vulnerabili”, pentru bani europeni

Un moment-cheie al spectacolului ironizează goana după fondurile europene. Directorul visează să prindă un proiect POCU – Programul Operațional Capital Uman – pentru școala sa, menit să sprijine educația în mediile defavorizate. Ideea îl entuziasmează: ar putea să modernizeze școala, să aducă resurse și să ofere elevilor șansa unei educații mai bune.

Însă, un inspector școlar îi explică realitatea: pentru a fi eligibil, trebuie să aibă elevi vulnerabili, rromi, repetenți, cazuri sociale, absenteism mare și o rată de abandon crescută.

„E un fel de balet pe sârmă”, i-a spus inspectoarea, precizând că oricum sunt la limită cu numărul de copii din unitate.

De aici începe absurdul. După a cerut „note mari și prezență în catalog”, directorul își schimbă radical strategia. Acum vrea mai mulți repetenți, absenți și elevi cu notă scăzută la purtare. „Trebuie să fim pe muchie cu toate, ca să ne accepte proiectul”, i se spune.

„Balet pe sârmă” pentru fonduri europene

Programul Operațional Capital Uman (POCU) este un program finanţat de Uniunea Europeană. Proiectele POCU în școli implică diverse inițiative care au ca scop îmbunătățirea accesului, calității și incluziunii în educație, mai ales în mediile defavorizate. E un vis de-al directorului școlii din mediul rural prezentată în spectacol să prindă acest program.

Surpriza e când află de la un inspector școlar că pentru a avea acces la acest program trebuie să facă „balet pe sârmă”, fiindcă e nevoie de elevi rromi, vulnerabili, cu burse sociale, rata mare de abandon școlar, multi repetenți. Deci de la note bune și prezențe pentru toată lumea, directorul trece la cealaltă extremă: exmatriculări, elevi repetenți, note scăzute la purtare, pentru a avea o rată de abandon cât mai mare și pentru a sublinia cât de vulnerabili sunt eelvii din sat.

Ca în multe povești din realitate, nici sprijinul politic nu lipsește.

„Trebuie să fim pe muchie cu toate, ca să ne accepte proiectul”, îi transmite consilierul local care se oferă să îl sprijine doar dacă băiatul său cel mare va avea note mai bune la școală și dacă soția va fi manager de proiect.

Astfel, directorul e nevoit să jongleze între reguli, moralitate și supraviețuire instituțională, începe să facă acrobații administrative care sfidează logica educației.

„Copiii sunt plecați la prășit, dar noi avem tabla inteligentă”

Ultima scenă a spectacolului surprinde tensiunea dintre aparență și realitate în școlile de la sate. Este serbarea de sfârșit de an, momentul în care primărița urcă pe scenă, cu microfonul în mână, pentru a lăuda „rezultatele excelente” ale școlii. Rata de promovare a crescut, toți elevii au participat la activități extrașcolare, și, bineînțeles, școala va face rost de table inteligente –  un aparent simbol al modernizării și al progresului.

Dar perfectul decor administrativ se prăbușește când o profesoară întrerupe festivitatea: „Copiii sunt plecați la prășit, dar noi avem tabla inteligentă. Ia uite, vorbește singură!”.

La final, rămâne în scenă doar o tablă clasică, pe care se scrie cu cretă, iar întrebarea notată pe ea – „Ce e de făcut?” – pune spectatorul față în față cu dilemele educației din România.

Așadar, spectacolul scoate la suprafață că în fiecare decizie – de la notele acordate, la prioritizarea elevilor „vulnerabili” pentru POCU, până la aparițiile oficialilor care laudă tabla inteligentă și toaleta din școală – profesorii și directorii sunt prinși între moralitate, supraviețuire instituțională și presiunea politică. Apar întrebări esențiale: Pui notă de trecere unui elev doar ca să îl încurajezi sau ești corect și îl notezi pe merit? Merită fuga după banii europeni? De ce trebuie o școală să lupte atât de mult pentru fonduri europene, în loc să primească resurse suficiente de la minister?

Despre spectacolul de teatru

Spectacolul, deși ficțional, se bazează pe o cercetare riguroasă, desfășurată pe parcursul unui an de zile de echipa artistică, prin intermediul unor interviuri, ateliere de teatru participativ și discuții informale cu diverși actanți din sistemul de învățământ (cadre didactice, elevi, directori, inspectori, lideri de sindicat etc.).

Este un proiect realizat în parteneriat cu Asociația „Constantin Hamangiu” din Bârlad, în cadrul programului „Perifeeria – Platforma de Teatru Politic 2021-2022”, program finanțat prin fondurile structurale EEA Grants și de Ministerul Culturii.

Publicitate și alte recomandări video