Caută 
1 MIN
Cine face parte din elită, cum îi identificăm pe cei care se află la vârful sistemului de putere, care se bucură de privilegii, gestionează resurse, care decid direcţia în care merge ţara? Cea mai simplă metodă de a sonda componenţa unei elite este metoda poziţională care se referă la identificarea poziţiilor de putere în ierarhia socială şi pe ocupanţii acestora. Nothing easier!
Am scris un doctorat pe tema elitelor din care au rezultat două cărţi, câteva articole publicate în jurnale academice, precum şi articole de ziar. La un curs despre elitele politice şi problema bunei guvernări, un student m-a întrebat dacă nu este o contradicţie în termeni (contradictio in adiecto) atunci când utilizăm sintagma „elite politice”. Din moment ce termenul de elită provine de la latinescul eligere care înseamnă a alege şi se referă în general la indivizi aleşi/ nobili/ merituoşi faţă de ceilalţi, cum putem să alăturăm „elita” de „politică”… că la noi, în România, nu poate fi vorba despre funcţionarea unei elite politice. Mai pe scurt, avem noi o elită politică, după trei deceni de postcomunism?
Din perspectivă sociologică, elita înseamnă un grup de persoane, aflat în minoritate în raport cu masele/ poporul/ mulţimea, care în virtutea unor însuşiri dobândite (prin merit, curaj, valorificarea unor aptitudini, cunoştinţe şi oportunităţi) sau însuşiri moştenite (averea, prestigiul, privilegiile) se poziţionează de regulă în vârful piramidei sociale, controlând resursele, luând decizii importante pentru societate, impunându-şi voinţa asupra celorlalţi. A face parte din elită nu înseamnă că eşti cel mai deştept, harnic, merituos dintre cei care compun această „categorie” de analiză socială. Prin urmare, nu există nicio contradicţie în termeni atunci când folosim sintagma de elită politică. Dacă dorim să evităm asocierea termenului de „elită” (înţeleasă ca merit, meritocraţie) de „politică” (a se citi răul necesar), avem la dispoziţie termeni sinonimici precum „clasa conducătoare”, „clasa politică” ş.a.
În toate societăţile, din toate timpurile, oamenii au avut un conducător/ lider/ şef. Unde-s doi, unul comandă, aşa ni se spunea în armată. De ce unii sunt şefi şi alţii subordonaţi este o chestiune complicată, care necesită incursiuni în antropologia socială, psihologia socială (sau „maşina de fabricat zei”), în sociologia organizaţiilor, pe care nu le tratăm aici şi acum. Termenul elită a fost şi este folosit pentru a desemna şefi de state, conducători politici, militari de rang înalt, lideri religioşi, formatori şi lideri de opinie, intelectuali şi artişti de prestigiu, savanţi, oameni de afaceri prosperi, manageri de succes, bogaţi şi, în general, orice persoană care obţine performanţe supramedii în domeniul său de activitate, în categoria din care face parte.
Cine face parte din elită, cum îi identificăm pe cei care se află la vârful sistemului de putere, care se bucură de privilegii, gestionează resurse, care decid direcţia în care merge ţara? Cea mai simplă metodă de a sonda componenţa unei elite este metoda poziţională care se referă la identificarea poziţiilor de putere în ierarhia socială şi pe ocupanţii acestora. Nothing easier! Aplicând această metodă la realitatea românească, rezultă că elita politică actuală este formată din preşedintele Iohannis, premierul Marcel Ciolacu, preşedintele Senatului Nicolae Ciucă, preşedintele Camerei Deputaţilor, miniştrii, parlamentarii, şefii agenţiilor guvernamentale, până la corespondenţii acestora în teritoriu. Aceasta este elita politică a României, indiferent de simpatia sau încrederea pe care o avem faţă de aceşti politicieni sau de partidele din care fac parte.
Anticul Protagoras spunea că „omul este măsura tuturor lucrurilor: a celor ce sunt că sunt, a celor ce nu sunt că nu sunt”. Parafrazându-l, putem spune că de modul în care acţionează elitele politice, de rezultatele politicilor publice pe care le promovează cei care se află la putere la un moment dat depinde calitatea vieţii noastre. În ceea ce mă priveşte, evaluez modul în care funcţionează o elită în cadrul organizaţiei/ comunităţii/ societăţii din care fac parte prin instrumentul „bunei guvernări” – capacitatea elitei conducătoare de a produce bunăstare pentru un număr cât mai mare de oameni. Într-un sens mai extins, buna guvernare înseamnă legalitate, corectitudine, transparenţă, echidistanţă, imparţialitate, echitate, eficienţă în gestionarea treburilor publice (oameni, bani, infrastructuri, funcţionalităţi, procese, proceduri).
Chiar în ziua în care guvernul condus de Marcel Ciolacu primea votul de încredere în Parlament (290 de voturi „pentru” şi 95 de voturi „împotrivă”), Eurostat publica datele care descriu starea de sărăcie în UE-27, România fiind pe locul I la nivel european cu 34,4% dintre cetăţenii rezidenţi în risc de sărăcie sau excluziune socială. Ţara noastră este urmată în clasamentul sărăciei de Bulgaria (32%), Grecia şi Spania (ambele cu 26%). La polul opus al clasamentului, cele mai mici ponderi au fost înregistrate în Cehia (12%), Slovenia (13%) şi Polonia (16%). Interesant este că poziţiile celor mai sărăce ţări europene sunt adjudecate de două ţări ex-comuniste (România şi Bulgaria), după cum ţările cu ponderea cea mai mică a cetăţenilor în risc de sărăcie sau excluziune socială provin tot din fostul lagăr comunist (Cehia, Slovenia). Acelaşi starting point – revoluţiile din 1989, dar rezultate diferite!
Poporul (a se citi cetăţenii români, străini, sau fără cetăţenie rezidenţi în România) trăieşte prost, la fel de prost ca în anii din urmă, la fel de prost va trăi şi în viitor. La noi, politica se învârte în jurul aceloraşi oameni. Nu vedem o circulaţie a elitelor, despre care vorbea sociologul Vilfredo Pareto, ci o reproducere a elitelor. Circulaţia elitelor are loc atunci când indivizii incompetenţi, degradaţi, erodaţi în execiţiul puterii, dezavuaţi de mase sunt înlocuiţi prin alegeri libere şi corecte cu indivizi capabili, inovativi, eficienţi care urcă de la baza piramidei sociale, formând contra-elita (alternativa la putere). La ce specimene rulează astăzi la vârful sistemului de putere, pare că vom ajunge să-i regretăm pe Stolojan, Năstase, Tăriceanu. Măcar aceştia ştiau să comunice, vorbeau liber, nu se chinuiau să citească de pe un petic de hârtie.
România continuă să fie o democraţie semi-consolidată, cu un scor de 4,36 puncte, potrivit raportului Nations in Transit (2022) al Freedom House. Evaluările NIT se bazează pe o scară de la 1 la 7, cu 7 reprezentând cel mai înalt nivel de progres democratic şi 1 cel mai mic. Ţările care obţin scoruri cuprinse între 4-5 puncte sunt „democraţii de faţadă” (democraturi), cu tendinţe autoritariste, populiste, care nu reuşesc să producă bunăstare pentru cetăţeni şi să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor.
La rotativa istoriei, faţă de alte ţări europene, dar mai ales faţă de cele care au făcut parte din lagărul comunist (Polonia, Cehia, Slovenia, Ungaria), noi am obţinut performanţa de a fi ultimii sau primii la lucruri negative: copii sărăci, părăsire timpurie a şcolii, mame minore, migraţia externă masivă şi altele. În timp ce suntem repetenţii Europei, elitele autohtone furnizează programe de guvernare ilare, promisiuni fără acoperire, stârnesc demonii populismului şi naţionalismului, frâng speranţele tinerilor care-şi iau lumea în cap, departe de părinţi şi bunici resemnaţi.
La cursul despre „Elite în organizaţii”, studenţii m-au întrebat dacă se poate schimba această stare de fapt. Răspunsul meu, inspirat de cărţile politologului Robert A. Dahl, a fost că doar prin „participare şi opoziţie”, prin implicarea personală, directă, masivă în treburile comunităţii, prin atitudine, opinii liber exprimate, inclusiv prin participare la jocul politic se poate ameliora calitatea elitelor conducătoare. Nu există altă alternativă, decât resemnarea şi/sau migraţia. Lucrurile se vor schimba atunci când cetăţenii se vor debarasa de frică, când vor protesta şi vor participa la exerciţiul puterii, când se vor solidariza şi vor forma o contra-elită unită în jurul valorilor democratice şi al principiilor care ghidează buna guvernare. Din când în când, şi masele pot să devină principiul activ al istoriei, nu doar consecinţe ale acţiunii elitelor. Greva profesorilor din învăţământul preuniversitar semnalează existenţa unui potenţial de revoltă care poate furniza scânteia unei schimbări.
Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
