Empatia cu frumosul fără hotare de gen 

Numai audierea întâmplătoare, tot într-o producție radiofonică, a unor imprimări cu Modern Jazz Quartet mi-a dat de gândit, avertizându-mă că situația era cu totul alta. Prima piesă ascultată atunci, „Vendôme”, compusă de John Lewis, mi-a rămas definitiv în memorie fiindcă a fost o surpriză: tema melodică, subiectul de improvizație la care mă așteptam nu s-a conformat regulilor jazzului, a fost o invențiune aproape identică celor scrise de Johann Sebastian Bach. Dezvoltarea, comentarea ideii la vibrafon, apoi la pian, replicile contrabasului, pulsația ritmică la baterie cu „swing” au fost gândite, create spontan prin improvizație jazzistică. Atunci am descoperit uimit, încântat, câtă eleganță, frumusețe, rafinament puteau exista într-o muzică pe care am crezut-o numai de divertisment.

Întâmplarea (cum altfel, pentru că lipsa bibliografiei, a înregistrărilor ușor accesibile, imposibilitatea învățăturii organizate alcătuiseră un zid aproape de netrecut!) mi-a prilejuit într-o seară audierea piesei „Django” în versiunea altui cvartet, de data asta românesc, supervizat de Richard Oschanitzky. Polifonia bachiană era și mai evidentă, dar numai peste ani informațiile disparate au luminat încet-încet afluenții ajunși pe cale naturală în zona tot mai extinsă a jazzului cameral, finalmente în oceanul muzicii cu majusculă. Autorul celor două teme de meditație jazzistică, John Lewis, a avut pregătire pianistică în genurile academice, Oschanitzky la fel, ca autor și pianist precoce, amândoi însușindu-și limbajul jazzului când a trebuit, la ieșirea din adolescență. Înaintea mariajului de care aminteam, au trăit, bineînțeles, clipa fericită a îndrăgostirii. La fel se poate spune despre pianistul Dave Brubeck, despre compozitori-instrumentiști americani și europeni (inclusiv români) frumos iluzionați că mariajul muzicii academice cu jazzul poate fi edenic. Inevitabilele nepotriviri l-au transformat într-o frumoasă, dar imposibilă iubire.

Despre disonanțele acestei părelnice uniuni de ordin artistic am mai scris aici, poate va fi cazul să revin. Acum îmi propun să luminez ceea ce înlesnește visata comuniune. Exact elementul care mi-a atras atenția la prima audiție a piesei lui John Lewis, inspirată de piața pariziană „Vendôme”: eleganța marcând inspirația liniei melodice spontane, climatul armonic, emisia delicată, diafană a celor patru instrumente, rafinamentul stilistic. Au fost calitățile admirabil rezistente 45 de ani! (1952-1997), determinându-l pe Richard Oschanitzky nu doar să scrie noua versiune „Django”, ci să întreacă modelul american pentru că își însușise mai profund tehnicile de scriitură bachiene, și-a „imprimat” solourile de orgă și în ambientul Bisericii Negre din Brașov.

În ultimul an de liceu am ascultat prima dată, tot la radio, albumul Rokoko Jazz. Pentru mine a fost o noutate uluitoare, însă discul fusese publicat mai demult, în 1965, în Germania Federală. Partituri de Johann Sebastian Bach, Carl Philipp Emanuel Bach, François Couperin, Domenico Scarlatti, Wolfgang Amadeus Mozart au intrat în „vârtejul” inspirației nestăvilite ce armoniza melodia clasică și melodia jazzistică într-o strălucitoare, ultra-virtuoză improvizație pe claviatură. Virtuoză din toate punctele de vedere: ca arteziană a ideilor melodico-armonice, ca ușurință paganiniană pe claviatură. Eroul civilizator al germanilor, al tuturor europenilor, al japonezilor a fost Eugen Cicero, despre care românii au aflat după 1989 că era Eugen Ciceu.

Am scris „erou civilizator” pentru că germanii au acceptat mai greu fuziunea muzicală academic-jazz, dar Ciceu i-a convins, depășind din 1965 statutul de vedetă, suportând neplăcerile virtuozului înregistrat clandestin în concerte, apoi vândut ilegal, pe piața neagră a discurilor. Astăzi, imprimările sale oficiale strălucesc și pe YouTube, fermecând ascultătorul cu mintea și empatia spre frumosul fără hotare de gen. Cu tot succesul său fulminant pe scenele lumii, la radio, la televiziune, pe disc, Ciceu m-a surprins încă odată, când, după neuitatul recital de la București, susținut cu basistul, și el virtuoz, Decebal Bădilă, mi-a mărturisit, ținând-o de mână pe profesoara sa din Conservator, Ana Pitiș: „eu n-am făcut nimic deosebit, pur și simplu am unit două tipuri de muzică ce m-au fascinat!” Într-adevăr, să-ți câștigi admirația în România ca interpret performant al concertelor pentru pian și orchestră de Grieg, Schumann, Ceaikovski, să domini ecranele televizoarelor, standurile de discuri, programele de afiș cu minunata pledoarie pentru mariajul fericit al jazzului cu muzica academică, se poate întâmpla, „pur și simplu”. Dar foarte rar!

Închei însemnările de azi cu o întrebare retorică: ar fi îndrăznit, ar fi rezistat Gershwin, John Lewis, Eugen Ciceu, André Previn, Bill Evans, Richard Oschanitzky, Chick Corea, Keith Jarrett și mulți alții să „rostească” fascinantele pledoarii pentru comuniunea muzicală academic-jazz fără o solidă pregătire în Conservatoare și Academii? Nu, ar fi fost imposibil. Este posibil ca muzica aceasta să fie cunoscută și apreciată astăzi în România? Da, este posibil. Dar sunt necesare două condiții: valorile acreditate să fie prezente în programele radio, în stagiunile simfonice și camerale (montarea operei Porgy & Bess de George Gershwin în România este o utopie?), genurile jazz-simfonic, jazz-cameral să fie incluse în preocupările permanente ale profesorilor din instituțiile de învățământ specializate. Reușite mai recente există.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video