De dimensiuni diferite, substanţiale ca idei sau foarte scurte, consemnările luminează în primul rând lipsa pasiunii muzicianului pentru media, preocupat cum era aproape continuu de studiul la vioară, la pian, de lectura partiturilor ce urmau să-i ajungă pe pupitrul de dirijor, mai ales de compoziţiile sale. Alt motiv de evitare a reporterilor sau, când nu putea să-i refuze, de repliere în limitele amabilităţii oarecum reci, a fost buna creştere, sensibilitatea, inaderenţa la spiritul polemic, deseori conflictual, tipic societăţii româneşti, implicit şi jurnaliştilor. Enescu nu s-a implicat niciodată în lupte de culise, nu a luptat „la baionetă” nici în situaţii fără perspectivă, ci a căutat să rezolve ce se putea rezolva prin eforturile personale lipsite de paradă, prin vorba delicată, prin diplomaţie, prin muncă. Evident, în situaţii clar negative din viaţa muzicală românească sau din viaţa de zi cu zi a comunităţii, nu a ocolit cuvântul direct, ce descria realitatea. Lectura interviurilor demonstrează încă odată că în lumea românească toate-s vechi şi (aproape) neschimbate - la Bucureşti, la Iaşi, oriunde.

Aleg un prim exemplu - conflictul cu Opera din Bucureşti, tratat în două interviuri publicate de „Rampa nouă ilustrată” (Bucureşti, numerele din 6 septembrie şi 29 octombrie 1915). Convins de necesitatea introducerii în repertoriul teatrului liric românesc a marilor creaţii de Mozart, Wagner sau Berlioz, Enescu a propus montarea spectacolului „Lohengrin” de Richard Wagner, propunere acceptată. El cunoştea foarte bine cheltuielile substanţiale inerente spectacolului de operă, cheltuieli ce ar fi trebuit să intre în grija statului, era conştient de situaţia specială provocată de război şi, în numărul din 6 septembrie al publicaţiei s-a referit cu înţelegere la problemele ce s-ar fi putut ivi în calea reprezentării capodoperei wagneriene. Dar proiectul urma să fie înfăptuit la Bucureşti. Astfel că, în scurt timp, situaţia s-a degradat. Ca să afle de la prima sursă cum stăteau lucrurile, G. Horia şi-a intitulat îndrăzneţ interviul publicat în numărul din 29 octombrie: „Maestrul Enescu ne povesteşte cariera şi ne vorbeşte de debandada de la Operă”. Rareori Enescu s-a exprimat mai deschis: […] atât din partea orchestrei, coriştilor cât şi soliştilor, am întâmpinat cea mai mare bunăvoinţă. Singurii care mi-au stat împotrivă, singurii vinovaţi sunt cei de la direcţia Operei. Erau porniţi pe afaceri. Eu am căutat pe cât mi-a fost cu putinţă să fac lucruri bune la Operă. Pentru spectacolul „Lohengrin” aveam nevoie de şase zile complete pentru repetiţie în care teatrul să fie liber. Ca să nu spuie că păgubesc administraţia, am oferit pentru fiecare din aceste şase zile câte 2000 de lei. Pentru acoperirea cheltuielilor de la „Lohengrin” adusesem bani de la Banca Naţională, de la Ministerul de Instrucţie, de la Domeniile Coroanei, bani pe care mă simţeam dator să-i înapoiez. În aceste condiţiuni hotărâsem eu reprezentarea operei „Lohengrin”. Administraţia Operei însă, care voia să facă afaceri în dosul numelui meu, s-a opus şi, după ce făcusem atâtea repetiţii, mi-a comunicat că nu-mi mai dau teatrul. Şi-au bătut joc de munca mea şi pe lângă asta ei mai sunt vinovaţi şi de abuz de încredere: Direcţiunea Operei mă rugase să obţin de la Teatrul Naţional costumele pentru „Lohengrin” şi „Aida”. […] Am făcut demersurile necesare, şi uzând de influenţa mea personală, am izbutit să capăt de la Teatrul Naţional costumele pentru „Lohengrin”. Direcţiunea Operei, îndată ce-a aflat că obţinusem costumele de la Naţional, a speculat faptul acesta, cerând direcţiunii teatrului să i se dea costume şi pentru „Aida” şi „Faust”. Directorul general al teatrelor, ştiind că şi eu sunt amestecat la Operă, a încuviinţat cererea. După ce am renunţat de a mai monta „Lohengrin” la teatrul Leon Popescu [aşa se mai numea Opera din Bucureşti, după numele proprietarului], cum era de datoria mea, am anunţat direcţiei Teatrului Naţional faptul acesta şi direcţia a ordonat retragerea costumelor de la Operă. Aşa stau lucrurile cu „Lohengrin” şi, încă odată, vinovaţi sunt cei din administraţie, oameni care n-au înţeles rostul Operei decât numai şi numai pentru speculă materială.¹

Este de menţionat aici punctul pe care l-ar fi marcat prin Enescu Teatrul de Operă din Bucureşti pentru viaţa muzicală românească în raport cu instituţiile franceze de profil similar din epoca descrisă aici, dacă opera de Wagner ar fi fost montată la Bucureşti: după mai mult de o lună de la începutul Primului Război Mondial, toate creaţiile de scenă ale compozitorului german au fost înlăturate de pe scenele pariziene. Într-un alt interviu acordat la Iaşi pentru „Lumea” din 4 martie 1919, Enescu a confirmat cu tristeţe eliminarea lucrărilor lui Wagner din viaţa muzicală a Franţei: O consider ca o mare nedreptate; ar fi întrucâtva explicabil deoarece Wagner s-a purtat întotdeauna rău cu Franţa.² Exprimându-şi opinia, Enescu a recunoscut implicit şansa ignorată de Opera din Bucureşti. Iată cum un eveniment muzical românesc ce ar fi putut avea reverberaţii internaţionale a fost ratat din motivele cele mai meschine.

La 17 octombrie 1918 s-a înfiinţat la Iaşi Societatea Simfonică „George Enescu”, recunoscută oficial prin legea nr. 915 din 26 februarie 1929. Având o activitate concertistică intensă la Bucureşti şi în lume, Enescu, preşedintele societăţii, i-a încredinţat lui Antonin Ciolan funcţia de director general, considerându-l într-un interviu pentru „Izbânda ilustrată” (Bucureşti, 1 mai 1921) un muzician de valoare, foarte bun dirijor şi maestru priceput, pe cât e şi de bun administrator.³ Însă după plecarea lui Enescu din Iaşi au început, cum altfel? luptele de culise în urma cărora Antonin Ciolan a fost înlăturat de la direcţia Societăţii (1922). George Enescu şi-a exprimat revolta într-un interviu acordat ziarului ieşean „Evenimentul”, iar în iunie din acelaşi an i-a scris confratelui nedreptăţit: Ţin să spun aici toată recunoştinţa ce o păstrez domnului Antonin Ciolan pentru remarcabila-i activitate artistică, pentru sârguinţa şi devotamentul faţă de cauza muzicală ce-a apărat-o victorios timp de mai bine de trei ani în capul Societăţii Simfonice ce-mi face cinstea să-mi poarte numele.⁴   

¹ George Enescu. Interviuri din presa română. Volumul I (1898-1936). Ediţie prefaţată, îngrijită şi adnotată de Laura Manolache. Editura Muzicală, 1988, pag. 74

² Idem, pag. 92

³ Idem, pag. 103-104

⁴ Gheorghe Muşat - Antonin Ciolan, inegalabilul maestru al baghetei. Junimea, Iaşi. 2017 pag. 52

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor