Enescu și „vasele comunicante” în viziunea Ralucăi Știrbăț  

„Enescu și epoca sa”, „plasarea lui Enescu în contextul stilistic ce i-a fost contemporan”, „influențe și originalități marcante în creația lui Enescu” sunt trei formule adecvate subiectului ales spre cercetare deseori în muzicologia românească. Tema se impune spre înțelegerea cât mai profundă a operei tuturor autorilor, cu atât mai mult în cazul celor capabili să distileze afluenții stilistici în universul artistic propriu. George Enescu este un exemplu strălucit de subtilă, complexă, rafinată, splendidă sinteză a unor viziuni componistice-etalon din istoria muzicii într-o manieră ce nu își dezvăluie imediat componentele. Dar experiența de ascultare, documentația, lectura, sprijinul competent-inspirat-pasionat al interpretului – instrumentist, solist vocal, dirijor, muzicolog – poate fi esențial pentru cel ce își propune să-l descopere treptat.

Mulți compozitori, teoreticieni, sacerdoți români ai partiturilor enesciene și-au ordonat de-a lungul timpului ideile în expuneri scrise ori spontane, complexe, dar atractive, de necesară luare aminte. Îi amintesc aici doar pe Ștefan Niculescu, Ada Brumaru, Clemansa Firca, Pascal Bentoiu, Cristian Mandeal. Numele Ralucăi Știrbăț este des întâlnit de mai mulți ani în viața muzicală românească și de peste hotarele țării, integrat lumii ideatice, climatului muzical-afectiv enescian.  Interpreții își argumentează de cele mai multe ori imersiunea în universul genialului autor exclusiv prin actul creator al traducerii partiturilor în făptură sonor-spirituală, dar unii își sporesc misiunea de a informa, de a educa ascultătorul prin Cuvânt. Am folosit majuscula pentru că a rosti, a lăsa hârtiei idei, concepte, opinii despre muzica lui Enescu este o acțiune riscantă: poți repeta ideile altora, poți emite platitudini.

Raluca Știrbăț invită deseori ascultătorul în lumea lui Enescu la fel de atractiv prin sunetul scos de pe portative și prin rostire. Cea mai recentă experiență a fost repetată joi 24 aprilie în sala „Henri Coandă” a Palatului Culturii din Iași sub titlul extins, dar complet semnificativ Concert la palat. Enescu et La Belle Epoque. Enescu (70), Ravel (150), Debussy. Prilejurile comemorativ-aniversare au sporit interesul pentru cunoașterea sau aprofundarea unor opusuri pentru pian de Enescu legate de cele ale iluștrilor săi contemporani. În acest sens, celor două formule citate în deschiderea însemnărilor de față le adaug varianta inspirată a Ralucăi Știrbăț: „vase comunicante”. Eu le-aș numi „galerii spre sala princiară, maiestuoasă” a muzicii lui Enescu. Atipic, dar interesant, cu același efect pedagogic, publicul numeros chemat la audiție a privit „vasele comunicante”, a străbătut „galeriile” în sens invers, ascultând mai întâi Regrets în sol bemol major, Suita opus 10 în re major (1903) și Nocturna în re bemol major (1907) compuse de tânărul Enescu în anii când Maurice Ravel definitiva Sonatina pentru pian (1905), iar Claude Debussy a finalizat L’isle joyeuse (1904).

Mai mult decât interpreții români prestigioși care au precedat-o, Raluca Știrbăț a intrat, să spun așa, în viața lui Enescu cercetând foarte multe documente, analizându-i partiturile pentru pian, contribuind cu pasiune, acribie și, într-o Românie ca a noastră, cu necesară încăpățânare, la refacerea casei din Mihăileni a muzicianului, casă pe care a transformat-o în loc de întâlnire estivală a publicului cu adolescenții și tinerii dedicați studiului cântului la pian. Datorită ei, Mihăileni și-a depășit statutul de nume în bio-bibliografia enesciană, integrându-se circuitului muzical românesc despre care se interesează constant mass-media.

Conform bunului obicei căruia îi rămâne fidelă, Raluca Știrbăț a prezentat și la Palatul Culturii lucrările alese spre interpretare, ba chiar, alt element atipic într-un recital, a întrerupt primele note dintr-un opus adresând publicului încă o idee ce i s-a părut important a fi cunoscută. Câțiva ascultători au avut în acel moment priviri ușor surprinse. Cred că nota colocvială a prezenței sale în fața ascultătorilor a fost binevenită, în nici un caz discordantă. De altfel, adresarea interpretului către public și prin intermediul cuvintelor în timpul unui recital a devenit în multe săli din lume o obișnuință. Dacă rostirea este echilibrată, la obiect, de informare și învățătură pentru cei ce ascultă, atractivă – interpretarea pe clape și prin rostire nu poate fi decât binevenită.

Cum s-a raportat Raluca Știrbăț la creațiile semnate de Enescu, Ravel și Debussy? Întâi de toate păstrând respectul stilistic obligatoriu. Am avut imaginea „vaselor comunicante”, a „galeriilor” ce străbat întinderile barocului (în format modern), romantismului și impresionismului în Toccata, Sarabanda, Pavana și Bourrée-ul din Suita opus 10 de Enescu, mi-am imaginat claritățile, deșarfările, ploaia de stropi din descrierea debussy-istă a „Insulei fericite”, l-am reîntâlnit pe același Ravel din Sonatina neoclasică ascultată în versiunile unor pianiști istorici, lângă numele cărora și-a găsit locul potrivit Ralucăi Știrbăț. Fermitatea sau evanescența tușeului, în funcție de caracterul fiecărei fraze melodice, a fiecărui acord, în funcție de necesitatea „decupării”, a luminării fiecărui sunet fără a fi rupt din contextul discursiv-afectiv, pregnanța, fluiditatea, aspectul modern, atractivitatea întregii desfășurări muzicale au constituit, toate, mijloacele de seducție a ascultătorului, care au învins condițiile acustice inadecvate unui recital de pian din sala „Henri Coandă”. Este o „repetabilă povară” impusă, din nefericire, muzicienilor la Iași.

Dar nu pot decât să aplaud inițiativa instituțiilor care au organizat acest moment muzical-artistic, Ateneul Tătărași și Palatul Culturii, ideea alcătuirii programului, caracterul estetic-educativ ce i se datorează Ralucăi Știrbăț.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video