Epidemiile care au decimat Iaşul. Mărturii înspăimântătoare (Partea I)
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

vineri, 16.04.2021

Epidemiile care au decimat Iaşul. Mărturii înspăimântătoare (Partea I)

GALERIE
epidemie iasi
  • epidemie iasi
- +

Pandemia noului coronavirus care a marcat anul 2020 nu este singura molimă majoră care a lovit România, Moldova şi în special regiunea Iaşului. Istoric vorbind, deşi nu exista o Organizaţie Mondială a Sănătăţii care să declare pandemie, Iaşul a fost marcat de o serie de epidemii, „molimele“ fiind consemnate în cărţile cronicarilor români, în însemnările diplomaţilor care au străbătut ţara şi a conducătorilor de oşti: cu precădere ruşi şi otomani.

Gripa spaniolă, în anul Unirii

În sens invers cronologic, ultimele două mari epidemii care au atins şi Iaşul au ajuns, în contextul epidemiei actuale de COVID-19, în atenţia publicului general. Iar ambele au apogeul în urma cu puţin mai mult de un secol: gripa spaniolă şi tifosul exantematic.

Gripa spaniolă este mereu trimiterea favorită a celor care fac comparaţia cu actuala pandemie: apărută în primăvară 1918, a afectat în principal tinerii, a avut o mortalitate foarte mare, diferite analize istorice vorbesc de până la 10%, şi a avut un context de transmisie favorabil.

A fost dusă în mai multe ţări tocmai de către militarii care se întorceau de pe front. Efectele ei în România nu au fost complet documentate, dar se ştie cu siguranţă că a luat viaţa mai multor militari cunoscuţi, eroi ai războiului de reîntregire a ţării.

A afectat şi unul dintre cele mai importante momente din istoria noastră recentă: unirea de la Alba-Iulia, când peste 100.000 de români, delegaţi ai tuturor localităţilor din principatele române, s-au adunat pentru a decreta unirea.

Mai mulţi delegaţi nu au putut fi prezenţi fiindcă finalul anului 1918 este considerat a fi apogeul transmiterii virusul gripal care a generat pandemia spaniolă. Regina Maria a României povesteşte în jurnalul său cum s-a îmbolnăvit în luna decembrie, la scurt timp după ce a fost la Alba Iulia.

„Am fost bolnavă, foarte bolnavă, lovită brusc şi pe neaşteptate, pe la spate, cum s-ar spune, şi am fost ţintuită la pat - tocmai când lumea voia să se bucure alături de mine. Boala m-a luat de sâmbătă: m-am trezit cu capul greu şi dureros, am îndurat cu greu câteva audienţe şi chiar m-am dus cu automobilul la palat (…) Dar mă simţeam stoarsă de puteri (…) Am fost bolnavă - o boală oribilă, dureroasă, cum nu am avut în viaţa mea. Zile întregi de febră chinuitoare şi greaţă, slăbiciune, halucinaţii crunte şi insomnie neîntreruptă, până am crezut că voi înnebuni. Deci aceasta e celebra gripă spaniolă - ei bine, acum ştiu că nu e de glumă cu ea. Eram o fiinţă schimbată, nenorocită, slabă şi adusă în pragul disperării de atîta durere de cap şi stare groaznică de boală care mă lăsa fără vlagă“, scria regina pe 26 decembrie 1918.

O cercetare realizată de Universitatea Bucureşti arată faptul că, la nivel global, gripa spaniolă s-a manifestat între 1918 - 1920 şi este o molimă ce ar fi pornit de la gripa aviară care a reuşit să treacă bariera biologică şi să infecteze omul.

Cercetătorii spun că au existat trei valuri majore ale gripei spaniole, ultimele îmbolnăviri fiind raportate în martie 1920, iar cifrele spune că au fost infectate peste 500 de milioane de persoane, în timp ce numărul morţilor este estimat a fi între 50 şi 100 de milioane, în contextul în care în Marele Război au murit 17 milioane de oameni, iar în Al Doilea Război Mondial urmau să moară alte 60 de milioane.

Miile de morţi, din Iaşi, de tifos exantematic

Gripa spaniolă nu s-a făcut foarte remarcată în România pentru că a venit imediat după o epidemie care a lovit necruţător ţara, înainte de momentul unirii, şi care a avut epicentrul chiar în Iaşi.

Tifosul exantematic a izbucnit în zona Moldovei chiar în momentul în care toată ţara se retrăgea aici, în 1917, în Primul Război Mondial, după ce pierduserăm bătălii pe toate fronturile.

Cu oameni de rând, soldaţi, atât români, cât şi ruşi şi francezi, cantonaţi în zona Moldovei şi cu precădere în Iaşi, tifosul a lovit fără milă: începând cu iarna anului 1917 şi până în primăvara lui 1918 au fost peste 750.000 de cazuri depistate doar în Moldova, culminând cu 125.000 de decese.

Boala era extrem de contagioasă, dar nu era transmisă direct de oameni, ci prin muşcăturile de purice şi păduche. Practic, tocmai condiţiile mizere ale războiului au facilitat răspândirea infecţiei dincolo de orice limită.

Perioada de incubaţie era de până în 20 de zile, iar timp de două săptămâni bolnavul era aproape de moarte: febră foarte mare, erupţii pe piele, fiind raportate afecţiuni vasculare şi nervoase. În Iaşi este cunoscut până astăzi sacrificiul echipei medicale venită alături de delegaţia franceză pentru a ajuta efortul de război.

Medicul şef - Jean Clunet - a format un spital de campanie şi s-a luptat alături de medicii români pentru a ţine epidemia sub control, dar a fost răpus la rândul său de maladie.

Mărturiile din cele câteva luni de la Iaşi sunt înspăimântătoare: boala afectase mai mulţi oameni, nu exista spaţiu unde ei să fie trataţi (de altfel, nici pentru refugiaţii veniţi dinspre Sud nu se găseau spaţii de cazare), spitalele erau pline până la refuz, iar la cimitirul Eternitatea au fost săpate gropi comune.

Ca fapt divers - la nivel naţional, încă de la începutul anului 1917, Serviciul Sanitar al Armatei avea rolul de a preveni şi combate epidemiile, acesta fiind condus de către celebrul medic român - Ioan Cantacuzino, iar imediat după izbucnirea epidemiei de tifos exantematic a luat naştere o structură familiară şi astăzi tuturor românilor - Directoratul Sănătăţii Publice.

Ciuma, molima neagră care a îngrozit Moldova

Tifosul exantematic şi gripa spaniolă sunt, prin apropiere de contemporaneitate, cele mai cunoscute maladii care au afectat România şi zona Moldovei. Dar istoricii ieşeni au realizat ample studii care au relevat faptul că, începând cu secolul al XVII-lea şi până în secolul al XIX-lea, epidemiile de ciumă au făcut ravagii în ţările româneşti, cu precădere în Moldova.

Prima astfel de epidemie în Iaşi e raportată chiar la începutul secolului al XVII-lea, 1603 - 1604, o altă epidemie severă a lovit capitala Moldovei în timpul războiului turco-polon - 1675, iar secolul următor a fost raportată o epidemie pe deceniu aproape: 1717-1718, 1725, 1738, 1761, 1771, 1795-1796 şi 1799.

Cele mai lungi şi bine documentate au fost însă epidemiile de ciumă din debutul secolului al XIX-lea, în perioada 1812 - 1819 şi 1828-1830. Sorin Grigoruţă, cercetător ştiinţific ieşean, de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“, a abordat problema ambelor molime în mai multe lucrări ale sale după o cercetare complexă în domeniu.

„Credeau că epidemiile erau determinate de factori astronomici“

În studiul „Măsuri de prevenire a apariţiei şi răspândirii epidemiilor de ciumă în oraşele Moldovei la începutul secolului al XIX-lea“, cercetătorul remarcă o atitudine a populaţiei care este destul de similară cu cea de astăzi: un val mare de panică, urmat şi de o serioasă neîncredere.

El explică, de altfel, într-un rezumat al studiului publicat pe platforma scena9.ro, că oamenii din vremea respectivă au văzut ciuma ca fiind o consecinţă a unor dereglări ale condiţiilor naturale.

„Credeau că epidemiile erau determinate de o serie de factori astronomici - eclipse, comete, dar şi de cataclisme - cutremure, inundaţii sau o sancţiune din partea divinităţii pentru mulţimea păcatelor săvârşite“, a explicat Sorin Grigoruţă.

Acesta spune însă că, fără a se lepăda de aceste concepte de gândire, la începutul secolului al XIX-lea reprezentanţii autorităţilor au început să înţeleagă faptul că factorul uman are un rol important în răspândirea ciumei, în baza unor observaţii empirice.

Astfel s-au născut primele măsuri de ţinere sub control a bolii, similare, păstrând proporţiile, cu o parte dintre măsurile utilizate şi astăzi, fiindcă abia în 1894 s-a descoperit faptul că bacilul ciumei era propagat de şobolani şi trecea la om prin puricii de pe aceştia.

„Se folosea izolarea celor bolnavi în propriile case, apoi scoaterea lor şi a celor morţi în afara localităţilor, însoţită de «dezinfectarea» locuinţelor afectate de ciumă (aerisire, spălare şi, uneori, chiar incendiere), stabilirea punctelor carantinale, folosirea «răvaşelor de drum» şi a biletelor de sănătate (dovedeau că trecătorul venea din zone «curate» - neafectate de molimă)“, explică cercetătorul.

În 1819, ciuma a fost depistată întâi în Tătăraşi şi Păcurari

În lucrările sale, Sorin Grigoruţă a identificat şi o serie de momente din epidemiile de ciumă strâns legate de Iaşi. Spre exemplu, acesta arată felul în care medicii erau trimişi să identifice dacă raportările oamenilor vorbeau într-adevăr de această molimă sau dacă era o exagerare a oamenilor, speriaţi de apropierea epidemiei de graniţele lor, din ce povesteau negustorii şi soldaţii care treceau prin zonă.

Cercetătorul dă un exemplu: în vara lui 1819, doi doctori - Rolla şi Plusk - au confirmat existenţa ciumei în cartierele Tătăraşi, Păcurari, pe drumul Socolei şi în satul Tomeşti.

Reticente să ia măsuri care să rezulte în panicarea populaţiei, autorităţile nu au fost 100% încrezătoare în descoperirile acestora aşa că au format o comisie din care făceau parte hatmanul, aga, boieri şi doctorii oraşului care au descoperit ciuma, pentru a verifica mai multe case unde ar fi fost urme de molimă.

Descoperirile acestora au confirmat răspândirea epidemiei până în Iaşi.

Autorităţile nu se temeau doar de efectele economice pe care le presupuneau prezenţa ciumei în ţara noastră, ci de o consecinţă mult mai directă: oamenii intrau în panică şi fugeau din oraşe, unii cu aghiotanţi şi avuţie şi tot, ajungând să se stabilească în câmpuri, în bordeie improvizate, de frica bolii.

Prima consecinţă a ciumei: depopularea masivă a Iaşului

Astfel Iaşul a trecut printr-o serie de astfel de depopulări cauzate de frică, domnitorii de atunci confruntându-se cu probleme de aprovizionare şi de gestionare a oraşului pentru şi de către cei rămaşi. Sorin Grigoruţă în citează pe Ion Ghica în explicarea unor astfel de consecinţe, iar acesta scria: "doftorii de pe atunci erau porunciţi să nu cumva să spuie cuiva sau undeva că boala de care mureau cu sutele era ciumă, ci să zică că era aşa ceva, un fel de dalac amestecat cu bubă, cu fierbinţeală şi cu moarte“. De altfel, Grigore Ghica, domnitor în Moldova de patru ori, cu pauze, în intervalul 1726 - 1748, este unul dintre primii care ia măsuri concrete în stoparea epidemiei: cei loviţi de boală erau scoţi din oraş la câmp, pentru a nu răspândi maladia, iar medicii legişti de astăzi, cioclii, nu se mai ocupau doar de îngroparea celor morţi şi deveniseră un fel de responsabili cu anchetele epidemiologice: depistau bolnavii de ciumă şi se ocupau cu izolarea lor. Astfel, la fiecare caz suspect sau moarte subită, ei erau responsabili să pună pază la casă şi apoi la tot satul, să nu iasă şi să intre nimeni până când nu vin doctorii să investigheze dacă era sau nu vorba de ciumă.

Bolnavii, izolaţi în păduri şi la mănăstiri

Cercetătorul ieşean Sorin Grigoruţă remarcă şi faptul că "scoaterea la câmp“ a rămas pentru mai multă vreme principala metodă de segregare a celor afectaţi de ciumă. "Pentru cei bolnavi s-au construit, uneori, adevărate sate de colibe în apropierea localităţilor din care erau îndepărtaţi. În cazul oraşului Iaşi, o primă formă «organizată» de izolare a celor bolnavi de ciumă a fost adoptată de Ioan Theodor Callimachi, cel care, ca urmare a consultărilor cu mitropolitul Gavriil Callimachi şi cu marii boieri ai ţării, a conştientizat că «iaste foarte de mare trebuinţă a să pune la cale şi a să face şi un spital pentru cei ce să vor întâmpla cu primejdii de boala ciumii»“, a scris Sorin Grigoruţă în lucrarea sa. Astfel, locul ales pentru izolarea bolnavilor de ciumă din Iaşi urma să fie construit în preajma schitului din Codrul Iaşilor, unde trebuiau să fie construite şi case în care să stea bolnavii. Locul a fost ales, a scris Sorin Grigoruţă, pentru că era într-un loc înalt cu aer bun şi îndestulat, cu apă, lemne şi tot ce mai erau necesar. Bolnavii trebuiau să fie îngrijiţi de cei de la mănăstirea Sfântul Spiridon, dar o parte dintre ei au stat şi la mănăstirea Hlincea. Situaţia din acei ani din Iaşi şi din toate principatele române era însă una cruntă. Sorin Grigoruţă citează scrierile istoricului G.I. Ionnescu-Gion care descria faptul că mulţi dintre cei îmbolnăviţi erau ascunşi de familii în pivniţe şi când mureau erau îngropaţi tot acolo. "Se petreceau scene de o grozăvie dantescă. În tăcerea mucedă a pivniţei, muma îşi vedea copilul dându-şi sufletul în svârcolirile ciumei şi îşi muşca braţele ca să nu răcnească ca să nu spargă bolta pivniţei şi a cerului cu sfâşietorul ţipet al ciumei“, scrie istoricul.

Şcolile şi bisericile au fost închise, nu se circula pe străzi noaptea

Autorităţile au conştientizat că, indiferent de metoda de răspândire a bolii, în aglomerările urbane creşte riscul răspândirii molimei. Astfel că s-au luat măsuri, în Iaşi, de limitarea contactului interuman, însă în urma fugii masive a unei părţi a populaţie, acestea au fost oricum cu impact redus, unele activităţi fiind complet blocate: nu mai funcţionau instanţele de judecată, şcolile erau închise, la fel şi bisericile, comerţul încetase şi circulaţia era restricţionată pe străzi, în special pe timpul nopţii. Măsuri care, observăm astăzi, la aproape trei secole distanţă, s-au luat şi în cazul COVID-19. Erau luate şi o serie de măsuri de dezinfectare a locuinţelor, duse însă la un extrem care le făcea în multe cazuri de nelocuit. "Casele afectate de epidemie erau supuse de autorităţi unui proces de dezinfectare ce se putea limita la spălarea sau aerisirea lucrurilor din casă, a pereţilor, dar putea ajunge şi la arderea tuturor bunurilor din locuinţele molipsite, la distrugerea acoperişurilor sau chiar a întregii construcţii“, scrie Sorin Grigoruţă.

O parte dintr-un han din Tătăraşi, ars după ce a găzduit bolnavi de ciumă

El dă exemplul banului Enache, care avea un han în Tătăraşi ce a fost rechiziţionat de administraţia locală pentru a adăposti bolnavii de ciumă. După epidemie, pentru a fi "curăţate“, o parte dintre anexele hanului au fost arse, iar clădirea principală a fost "spălată“ cu atât de multă apă încât s-au dărâmat pereţii. Ba mai mult, temându-se de faptul că acolo au fost bolnavi adăpostiţi, banul Enache nici nu a folosit o vreme banii cu care a fost despăgubit să îşi refacă hanul fiindcă oamenii îi ocoleau pe cât puteau afacerea. "Alături de izolarea celor bolnavi sau suspecţi de molipsire, de aerisirea, spălarea sau arderea lucrurilor acestora, de distrugerea caselor cei adăpostiseră pe ciumaţi, autorităţile mai recomandau o serie de măsuri de prevenire a molipsirii, la care se mai adăugau altele pe care populaţia le considera eficiente: străpungerea şi afumarea corespondenţei, spălarea banilor cu oţet sau saramură, utilizarea usturoiului, arderea prafului de puşcă sau arderea gunoiului“, mai scrie istoricul Sorin Grigoruţă. El aminteşte şi faptul că erau dese procesiunile cu moaştele Cuvioasei Parascheva pe străzile oraşului, în încercarea stăvilirii îmbolnăvirilor, dar izvoarele istorice nu arată că s-ar fi înregistrat vreun regres semnificativ al bolii după aceste procesiuni.

La nici un an după ciumă, a lovit holera

Ultimele focare de ciumă s-au stins în Iaşi în 1830, după decenii de lupte crunte cu molima. La nici un an mai târziu, o altă ameninţare plutea asupra Moldovei, venind din spre Basarabia: un flagel necunoscut care a afectat foarte mult spaţiul dintre Carpaţi şi Prut şi care a purtat numele "holera morbus“, având originile în sudul Asiei. În lucrarea sa "Iaşii în vremea holerei“, cercetătorul Sorin Grigoruţă explică faptul că, spre deosebire de epidemiile de ciumă, în cazul holerei autorităţile au reacţionat mai consistent, având proiecte cu acţiune etapizate, de la paza graniţelor pentru a vedea dacă sunt semne ale bolii acolo, la alte măsuri prevăzute pentru momentele în care flagelul va intra în ţară. Chiar dacă holera a lovit principatele şi mai apoi România până spre finalul secolului, istoricul se concentrează pe anul 1831 în care holera a intrat pentru prima dată în Moldova şi a făcut ravagii în Iaşi, unde există mărturii care spun că medicii care erau fie au murit, fie au fugit din calea bolii. Transmiterea şi contaminarea cu holeră sunt cauzate de bacteriile care trăiesc în apa puţin adâncă, chiar şi sărată, acesta fiind punctul de distribuţie - "apa murdară“. De altfel, boala este întâlnită şi astăzi, deşi tratamentul ei nu este complex.

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Semnele alegerilor anticipate, în Republica Moldova

Radu POPESCU

Semnele alegerilor anticipate, în Republica Moldova

Dacă trăieşti în Republica Moldova şi afli că brusc se înfiinţează noi partide politice, atunci aceasta înseamnă - cu siguranţă - că ţara se pregăteşte de alegeri anticipate, chiar dacă nu toţi jucătorii politici ai momentului şi-o asumă. 

Filmuletul zilei

opinii

Un cuplu problematic

Alexandru CĂLINESCU

Un cuplu problematic

Acest delir aminteşte de campaniile frecvente în regimurile totalitare, când indezirabilii erau striviţi sub avalanşa de acuzaţii extrem de grave, ce puteau atrage condamnarea la moarte. Acum avem de-a face cu un exemplu de terorism intelectual, a cărui malignitate nu trebuie însă subestimată.

Goana după imagine şi relaţia cu spaţiul public

George PLEȘU

Goana după imagine şi relaţia cu spaţiul public

Acoperită de tăcerea asurzitoare a celei mai mari părţi din mediul universitar şi academic ieşean, agenda personală a managerului Ateneului a ajuns să ţină loc de politici culturale la Iaşi. Cu un primar aflat - la propriu - într-o permanentă goană după imagine, oportunitatea de a mai poza în faţa unui bust s-a dovedit o tentaţie irezistibilă. 

Cui prodest?

Nicolae CREŢU

Cui prodest?

Deşi eram hotărât să nu mai scriu decât poate cândva fi să se termine odată cu ea, pe o temă atât de bătătorită şi deprimantă, gândul iniţial fusese (dar nu neapărat ca titlu): cui prodest… pandemia? 

pulspulspuls

Informaţii bombă din negocierile secrete şi dure Cozet-Chirică!

Informaţii bombă din negocierile secrete şi dure Cozet-Chirică!

Să rezolvăm mai întâi, vineri fiind şi aşteptând cu toţii uichendul, o chestiune administrativă peste care s-a trecut fără nicio observaţie săptămâna asta, fie ea laudativă sau critică. 

Caricatura zilei

Mita-n mască

Editia PDF

Bancul zilei

Parintele Vasile a strâns 5 ani bani pentru clopotnita, dar nu i-au ajuns decât pentru un BMW.  

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.