Epoca dreptului la superficialitate

Se confundă foarte mult dreptul la libertate, libertatea cuvântului, a conștiinței cu drepturile fundamentale. Se înțeleg greșit termenii. Personal, cred că dreptul la viață și la sănătate sunt singurele drepturi fundamentale. Toate celelalte sunt relative, pentru că pot fi influențate. Un om poate crede că e liber, chiar fericit, iar în realitate să fie exact pe dos. La fel și cu libertatea conștiinței și dreptul la exprimare. De fapt, această relativitate este demonstrată zi de zi și arătată pe toate canalele mass-media.

Majoritatea covârșitoare a oamenilor nu știu ce este libertatea, cum să o folosească, și nu știu să aleagă. În principal, pentru că nu știu să se informeze și să facă o comparație între două sau mai multe lucruri care trebuie alese. Ei aleg de cele mai multe ori lucrurile general acceptate de ceilalți semeni ai lor, le e teamă să aleagă ce vor cu adevărat, ca să nu fie ostracizați de societate. Le e teamă chiar să gândească liber.

De pildă, eu personal nu înțeleg cum oameni care s-au născut și au crescut în timpul comunismului au ajuns să nu mai aprecieze azi ceea ce apreciau cândva pentru că pur și simplu nu mai sunt chipurile „la modă”, nu se mai „practică”. Oameni născuți și crescuți la țară, care cumpărau și mâncau pâine neagră de la brutărie, care aveau un singur rând de haine de purtat, o singură pereche de pantaloni „buni” sau o singură rochie, o singură cămașă, o singură pereche de pantofi „de oraș”, ajung azi să mănânce doar pâine albă la pungă feliată, cu gust de material plastic, să își cumpere cu nonșalanță zeci de articole vestimentare, chiar dacă nu apucă să le poarte niciodată, să arunce fără niciun regret la gunoi haine care altădată erau perfecte pentru purtat și să nu aprecieze nici cât negru sub unghie nivelul la care au ajuns. Sunt la fel de frustrați de viața lor ca și înainte de a fi „prosperi”. Și au ajuns aici fiind liberi să aleagă…

Ei au trecut practic de la valorizarea maximă a lucrurilor, la una minimă. Pentru ei, aproape că nu mai contează acum calitatea fiecărui lucru, ci numărul bucăților și mărimea lor. Dacă înainte, când erau puține, obiectele aveau valoare mare, acum, că sunt multe, au o valoare foarte mică. Iar frustrarea e aceeași, pentru că nu e legată de obiecte, ci de starea interioară a fiecăruia.

Ne-am folosit așa-zisul „drept fundamental” al libertății de alegere și am ales volumul în locul calității. Am scăzut valoarea obiectelor deținute, dar dedicarea noastră pentru procurarea lor a rămas exact aceeași. Mulțumirea și frustrarea sunt neschimbate. Dacă înainte era multă muncă pentru puține obiecte mai scumpe, deci mai valoroase, acum e la fel de multă sau chiar mai multă pentru mai multe obiecte cu valoare mică sau chiar fără valoare, pentru că foarte multe merg direct la gunoi.

E un semn al bogăției? Este de bine să te îngropi în obiecte? Să nu mai ai loc să te miști de ele prin casă? Să îți transformi viața și casa în depozite de obiecte fără valoare? În gunoi, adică?

Dacă războiul și schimbările comerciale vor face ceva, cred că asta va fi: o schimbare a perspectivei asupra obiectelor, asupra valorii lucrurilor și a oamenilor din lume. Am neglijat prea mult și prea mulți ani faptul că viața și lumea nu înseamnă doar acumulare de bunuri, ci mult mai mult decât atât.

Aruncăm fără cea mai mică reținere obiecte proaspăt cumpărate și nefolosite niciodată, apoi cumpărăm altele. E o boală, fără doar și poate. Practic, muncim pentru gunoi. Cea mai bună metodă de a economisi măcar timp în tot acest proces ar fi să aruncăm direct la tomberon niște bani, ca să nu mai fim nevoiți să ne mai deplasăm la magazine și să pierdem timp care, spre deosebire de bani, nu se mai întoarce. Măcar rămânem cu satisfacția că am „cheltuit”.

Unde și când s-a trecut de la valorizarea unor lucruri, la superficializarea lor? De ce s-a produs această transformare, pe cât de interesantă, pe atât de vanitoasă? Cu ce ajută inflația aceasta de obiecte?

Lucrurile au mers atât de departe, încât devalorizarea s-a extins și la sentimente. Nu mai prețuim sentimentele noastre pentru alți semeni ca altădată.

Consecința acestei transformări ar trebui să fie o rigidizare a sufletului, și chiar așa este, dar numai de la un anumit nivel încolo, anume cel virtual, pentru că în viața reală am devenit, tot în mod superficial, extrem de sensibili. Mintea noastră, exagerat de „rafinată” și „sofisticată”, ordonă trupului – care a rămas la fel de primitiv și nepăsător ca înainte de civilizație – să-i fie greață dacă doar aude că o mâncare e mai veche de două zile, că o haină a fost purtată mai mult de două ori, că am uitat să ne dăm cu antiperspirant, că mașina e și ea veche, și așa mai departe.

Toată această nebunie asumată, izvorâtă din acel drept fundamental al libertății, s-a extins la relațiile dintre noi. Dacă nu ne place cel mai mic lucru la celălalt, îl schimbăm – cu totul – pe respectivul partener. Am întâlnit chiar un caz în care o fată a dat chix de câteva ori cu băieți și a găsit soluția „ideală”: a căutat relații cu persoane de același sex, simplu și eficace. A schimbat, adică, tabăra cu totul.

Nu putem înțelege că lucrurile și oamenii nu pot fi atât de ușor de schimbat? Sau că nu ar trebui să fie atât de ușor de schimbat?

Libertatea fără limită duce la o situație în care ți se pare normal să nu mai pui preț pe nimic, și când toate ajung să fie lipsite de consistență, poți schimba orice, oricând și fără nicio urmă de regret. Rezultatul? Nimic nu mai are valoare, nici măcar propria ta ființă. A avut loc o schimbare în fondul sufletului omului, care a uitat sau a devenit incapabil de a mai simți profunzime, de a mai fi receptiv la esența lucrurilor, el fiind distras de nenumăratele obiecte care îl înconjoară, care îi aparțin sau care așteaptă să fie achiziționate.

Sunt uimit de cât de ușor pot fi impresionați oamenii azi și cât de ușor se „dezimpresionează”, cât de repede trec dintr-o tabără în alta, de la iubire la ură și invers, de la simpatie la antipatie, cât de ușor ating indiferența. Jonglează cu plăcerile ca și cum ar fi la circ.

De aceea, eu, unul, sunt de acord cu scumpirea tuturor lucrurilor, a vieții în general. Din punctul meu de vedere, ar fi ideal ca o pâine să coste 50 de lei, una făcută bine, nu din carton așa cum par a fi majoritatea din magazine, iar un salariu mediu să fie cel mult 2000 de lei. Cea mai ieftină mașină să coste 100 000 euro, benzina și motorina, 30 lei/litrul, mărfurile importate din SUA să aibă taxă vamală de 2000%! Singurele lucruri ieftine să fie apa, educația, sănătatea și transportul în comun. În rest totul să te rupă la buzunar. Doar așa vom aprecia adevărata lor valoare. Atunci să văd cine mai aruncă ceva la gunoi și dacă o să mai avem străzi pline de mașini cu părinți care își duc copiii până în poarta școlii sau cu inși care au ieșit doar ca să-și cumpere țigări…

 

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video