„Preţurile în comunism erau atât de stabile, încât oamenii îşi amintesc şi azi cât costa un pachet de biscuiţi” – analiză economică a comunismului

Un paradox greu explicabil al societății românești din zilele noastre îl reprezintă numărul enorm al celor cu nostalgii legate de perioada socialistă. El poate fi sesizat prin nenumăratele cercetări sociologice, dar, mai ales, concretizat prin ascensiunea politică a unor formațiuni politice extremiste, populiste, care preamăresc trecutul nostru antedecembrist. Aspectul cu adevărat șocant este numărul mare al tinerilor afectați de această nostalgie greu justificabilă, oameni născuți la mult timp după prăbușirea zidului Berlinului, îmbrăcați în haine occidentale, cu telefoane inteligente de ultimă generație etc., toate produse de sistemul pieței libere, mai precis, sistemul capitalist.

În realitate, socialismul a fost un mare eșec, în România și oriunde în lume, cel mai mare experiment eșuat la scara istoriei umane. Or, o formă de manifestare a eșecului era resimțită direct în nivelul de trai al omului obișnuit și îmbrăca forma umilitoare a penuriei. Să vedem unul dintre motivele pentru care socialismul nu putea și nu va putea vreodată să funcționeze!

Una din marile probleme ale sistemului economic planificat central o reprezintă imposibilitatea de atrage, prelucra şi încorpora în deciziile autorităţii centrale cunoaşterea vitală a condiţiilor temporale şi spaţiale ale interacţiunilor individuale. Într-o economie liberă, acest lucru este posibil prin intermediul sistemului preţurilor. Preţurile de piaţă, libere şi fluctuante, reflectă tensiuni de spaţiu şi timp ale condiţiilor cererii şi ofertei pentru resurse rare. Practic, ele sintetizează această cunoaştere dispersată producând simboluri, semnale extrem de importante pentru toţi cei implicaţi în jocul economic. Cum circumstanţele temporale şi spaţiale sunt în continuă schimbare, sistemul preţurile relative se comportă ca un sistem de pulsaţii ce permit adaptări mutuale ale cumpărătorilor şi producătorilor în orice moment şi în orice loc. La un moment dat şi într-un loc anume, preţul de vânzare exprimă tensiunea dintre nevoile de consum şi oferta de bunuri disponibile; cu alte cuvinte, el furnizează informaţii preţioase despre raritatea relativă a resurselor necesare satisfacerii acelei nevoi; în plus, un preţ de vânzare exprimă nu doar intenţiile de moment ale cererii şi ofertei, ci exprimă aşteptări ale celor două părţi în ceea ce priveşte tensiunea dintre resursele disponibile (acum sau în viitor) şi nevoile consumatorilor.

Sistemul preţurilor alocă şi realocă de o manieră continuă resursele furnizând sistemului economic stimulentele necesare conexiunii dintre interesele ofertanţilor şi cele ale consumatorilor. Fiecare component al sistemului economic este ghidat în deciziile sale interesate de semnalele pe care le oferă preţurile de piaţă liberă. Acestea au rolul de a arbitra între nenumăratele interese ale agenţilor economici, de a exclude interesele ce nu pot fi satisfăcute din cauza rarităţii resurselor, de a hotărî care decizii privind alocarea resurselor rare au fost eficiente şi care neeficiente. Sistemul preţurilor relative coordonează eforturile personale ale unui număr extrem de ridicat de oameni care cooperează cu ceilalţi, în ciuda faptului că acţionează de o manieră egoistă.

Sistemul preţurilor relative sintetizează în orice moment şi loc informaţia cu privire la schimbările în preferinţele consumatorilor şi intenţiile producătorilor; el tinde să conducă resursele spre acele nevoi de o intensitate relativă mai ridicată. Sistemul preţurilor ghidează eforturile prelucrătorilor de resurse, ajutându-i să dirijeze producţia spre acele utilizări care primesc cea mai importantă răsplată din partea consumatorilor. Sistemul preţurilor transmite semnale informaţionale vitale necesare ajustării ofertei la preferinţele consumatorilor. Când preţul creşte, se transmite semnalul că există nevoi presante de satisfăcut; de aceea, producătorii doritori de profit îşi vor canaliza eforturile spre detensionarea raportului resurse – nevoi, ei vor trebui să producă mai mult. Când preţul scade, se transmite semnalul că raritatea relativă nu mai este atât de intensă; de aceea, eforturile ofertanţilor trebuie îndreptate spre alte nevoi, mai presante; în acest fel, resursele sunt redirecţionate dinspre zonele unde li se atribuie o valoare relativ scăzută spre zonele unde primesc o valorizare mai ridicată. Funcţionând liber, sistemul preţurilor se adaptează rapid alocând şi realocând în continuu resursele limitate. El coordonează un sistem complex de activităţi şi specializări, arbitrând mereu între interesele nenumăraţilor participanţi la jocul economic.

Ordinea economică complexă este una fluidă, supusă schimbărilor din cauza preferinţelor dinamice ale cumpărătorilor, evenimentelor neaşteptate, inovaţiei etc. Ea are toate trăsăturile unei ordini spontane. Toate aceste condiţii subminează dorinţa planificării centralizate. Planificarea este posibilă atunci când numărul necunoscutelor din sistem este relativ scăzut deoarece planificatorii nu pot lucra cu un sistem în care se produc neîncetat ajustări temporale şi spaţiale. Pentru a reduce complexitatea sistemului şi a facilita planificarea, planificatorii sunt obligaţi să reducă cât mai mult numărul variabilelor. Prin urmare, ei fac sistemul mai puţin complex în mod artificial. Una dintre aceste modaliăţi este să suprime fluctuarea liberă a preţurilor pentru a avea o bază minimală de cunoaştere dată.

În consecinţă, planificatorii sunt obligaţi să lucreze cu preţuri administrate, altfel efortul lor ar fi zadarnic. S-a calculat că în Uniunea Sovietică, planificatorii trebuiau să rezolve un sistem de ecuaţii ce cuprindeau 20-25 milioane de produse a căror producţie zilnică folosea un milion de tipuri diferite de resurse. Dacă fiecare din cele 20-25 milioane de produse ar avea trei preţuri diferite în câteva zile, numărul de preţuri posibile pentru aceste produse ar trebuie să fie 3 la puterea 20.000.000 sau 3 la puterea 25.000.000. Practic, planificatorii ar fi trebuit să ia în calcul toate aceste preţuri, actualizându-le mereu pentru a rezolva sistemul de ecuaţii care să le permită planificarea. Un matematician rus a calculat în anii `80 că, în realitate, celui mai bun computer din epocă i-ar fi trebuit 30.000 ani să facă acest lucru. Practic, în aceste condiţii, munca planificatorilor ar fi fost imposibilă. În consecinţă, ei aveau dreptate să caute modalităţi de simplificare.

Prima modalitate de a reduce complexitatea sistemului a fost aceea de a reduce numărul variabilelor, administrând preţurile, adică fixându-le pe perioade mari de timp. Această încercare a lor era logică. În consecinţă, guvernele ţărilor socialiste au trecut la fixarea administrativă a preţurilor. Aceasta era o măsură cu caracter tehnic. Logica fixării preţurilor la un nivel scăzut era şi una de natură ideologică născută din concepţia egalitaristă după care orice om trebuie să aibă acces la bunurile produse de sistem, violându-se în acest fel logica rarităţii resurselor. În anii `80, în URSS, existau preţuri nemodificate din 1928. Preţul pâinii era neschimbat din 1955. Preţurile din România erau atât de stabile, încât oamenii îşi amintesc şi astăzi cât costa un pachet de biscuiţi. Însă, acest lucru a condus la serioase distorsiuni în alocare resurselor, cea mai gravă dintre acestea, marca economiei socialiste, fiind penuria cronică. Cererile individuale şi ofertele personale nu se mai egalau, deoarece stabilirea arbitrară a preţurilor pe lungi perioade făcea imposibilă conectarea dorinţelor consumatorilor cu interesele ofertanţilor.

De fapt, penuria cronică era marca economiei româneşti planificate şi a tuturor celorlalte economii planificate. În magazine nu se găseau serveţele, scobitori, hârtie igienică, detergent, vopsea, pantofi, ciocolată, aproape nimic. Era o mare şansă să poţi cumpăra măsline, iar bananele şi portocalele se vindeau doar de Crăciun şi cu totul accidental. Curentul electric se întrerupea seara, după ora 10, iar iluminatul public şi al vitrinelor se întrerupea la aceeaşi oră. Nu exista căldură, iar în apartamente temperatura era, uneori, de 5 grade Celsius. Iarna, oamenii făceau duş cu căciula pe cap, iar apa caldă se furniza două ore seara, două ore dimineaţa, de două ori pe săptămână. Programele de televiziune durau două-trei ore şi prezentau „marile realizări” ale socialismului. Din cauza lipsurilor masive, foarte multe mărfuri se vindeau pe baza unor cote lunare. La benzină, spre exemplu, exista o cotă lunară de 40 litri în Bucureşti, dar în cele mai multe oraşe din ţară cota era 20 litri. Fiecare cumpărător de benzină trebuia trecut într-un registru special şi putea cumpăra benzină doar din localitatea unde era înmatriculat automobilul. Însă pentru a putea intra în posesia cotei de benzină, fiecare persoană trebuia să stea la coadă. Cozile la staţiile de benzină atingeau uneori patru-cinci kilometri. Pentru a camufla această realitate, automobilele circulau doar în zilele de duminică, din două în două săptămâni. Exista, de asemenea, un decret care interzicea circulaţia automobilelor personale de la prima zăpadă (noiembrie) până în martie. Cea mai dură penurie se manifesta la alimente. Fiecare cetăţean avea dreptul la un litru de ulei, un kilogram de zahăr, un kilogram de carne în fiecare lună. Alimentele de bază puteau fi cumpărate doar în oraşul de domiciliu. Uneori, o familie nu declara moartea unei persoane pentru a putea păstra cartela. Pâinea se vindea cu buletinul, iar fiecare cumpărător avea dreptul să cumpere un număr limitat de pâini. Din cauza penuriei, existau cozi interminabile pentru orice, coada fiind singura aglomeraţie permisă în România, cu excepţia mitingurilor omagiale. Pentru a cumpăra un automobil Dacia, trebuia să plăteşti 25% avans, apoi să aştepţi patru-cinci ani. Pentru o sută de grame de cafea, puteai sta la coadă patru-cinci ore. În Uniunea Sovietică, lista de aşteptare pentru a putea cumpăra un apartament era de zece-cincisprezece ani. Aici o femeie stătea la coadă, zilnic, două ore, ceea ce la nivelul ţării însemna treizeci de miliarde de ore în fiecare an.

Statul la coadă se plătea: existau persoane care stăteau la coadă pentru alte persoane contra cost (o piaţă se forma şi pentru acest lucru). Aparentul câştig datorat preţurilor mici era pierdut din cauza timpului petrecut la coadă, a resurselor irosite pentru căutarea mai îndelungată a bunurilor, a preţurilor mai mari plătite pe piaţa neagră, a mitei plătite pentru stabilirea de contacte informale necesare achiziţiei de bunuri. Toate acestea însemnau o proastă alocare a resurselor.

Interesant este faptul că raţionalizarea consumului nu era doar o consecinţă a absenţei sistemului preţurilor libere, fluctuante, ci o modalitate prin care planificatorii încercau să sistematizeze cunoaşterea necesară planului. Alocând fiecărui individ o cotă de alimente sau bunuri, problema planificării se simplifica foarte mult. Însă acest lucru ar fi presupus că indivizii nu au preferinţe personale, ci sunt entităţi biologice, adică un soi de average man cu care lucrează macroeconomia contemporană. De aceea, în socialism, consumatorul se afla într-o stare cronică de dependenţă, iar coşul său de consumul era decis politic, limitat prin plafoane. Preferinţele sale subiective, schimbătoare, supuse unui anumit grad de necunoscut, nu au loc în economia socialistă din cauza faptului că induc tot mai multă incertitudine, necunoaştere planificatorilor. Eliminând aceste preferinţe personale, planificatorii au standardizat cunoaşterea pentru a face posibilă, într-o anumită măsură, funcţionarea planului central. Din raţiuni logice, economia planificată nu poate fi una centrată pe cumpărător. Eliminarea a ceea ce Friedman numeşte libertatea de a alege este o consecinţă logică a încercării de a planifica economia. Planificatorilor le-ar fi fost imposibil să ia în considerare toate obiectivele individuale de consum şi, mai ales, să le ajusteze în planurile lor, în conformitate cu ritmul cu care preferinţele consumatorilor se schimbă. Naturalmente, planificatorii sunt obligaţi să selecteze un număr redus de cereri de consum pe care să le includă în planurile lor; de aceea, penuria este inevitabilă.

Penuria era vizibilă nu doar la nivelul bunurilor de consum, ci şi în privinţa forţei de muncă. Spre exemplu, elevii, studenţii mergeau la practică agricolă pentru a suplini absenţa forţei de muncă în acest domeniu.

Nu doar penuria era o problemă, ci şi excedentul. Acest lucru însemna o canalizare a resurselor rare spre bunuri pentru care nu exista cerere. De obicei, acesta era absorbit prin vânzare condiţionată. De exemplu, cei ce doreau să cumpere portocale (care rareori se găseau de vânzare) erau obligaţi să achiziţioneze garoafe. Eu însumi am cumpărat odată mere şi am fost obligat să cumpăr o carte care nu mă interesa. Ceea ce era interesant era faptul că la aprozar se vindeau cărţi!

Cu toate acestea, după trei decenii și jumătate există români care regretă dispariția societății socialiste! Iată o formă particulară de manifestare a sindromului Stockholm.

 

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video