Eșecurile economiei socialiste (II). Piața neagră

În România, înainte de 1989, sistemul preţurilor libere nu funcţiona. Preţurile erau determinate politic de Consiliul de miniştri şi anunţate la buletinele de ştiri sau publicate în ziare; cine vindea produse la alte preţuri putea face puşcărie pentru speculă. Fixarea preţurilor avea două scopuri: accesul tuturor la bunuri şi reducerea incertitudinii în vederea conceperii planului cincinal. Însă consecinţele imediate ale controlului preţurilor au fost penuria şi apariţia pieţei negre. Or, I. Kirzner afirmă că elementul antreprenorial intervine oriunde apar discrepanţe majore.

Piaţa neagră era o consecinţă a modului defectuos în care funcţiona economia planificată. Ea era o supapă menită să corijeze gravele probleme cu care se confrunta economia planificată, oficială. Cu cât distorsiunile produse de economia planificată erau mai mari, cu atât preţurile pe piaţa neagră erau mai ridicate. Preţurile de pe piaţa neagră erau mult mai mari decât în magazinele oficiale. Ciocolata, de exemplu, costa de trei-patru ori mai mult la colțul străzii. Bijuteriile se vindeau doar pe piaţa neagră. Dacă doreai verighete, mergeai cu certificatul de căsătorie la banca autorizată pentru a putea cumpăra două grame de aur. Un televizor color costa echivalentul a trei salarii medii pe economie, însă „la negru” se vindea de trei-patru ori mai scump. Pentru a-l cumpăra oficial, aveai nevoie de o aprobare specială şi un loc pe lista de aşteptare. Un sfert de kilogram de cafea costa cât o pereche bună de pantofi, 400 lei, adică 15-20% din salariu mediu. Un aparat video costa cât o jumătate de automobil, iar o casetă video valora jumătate din salariul mediu. O butelie de aragaz se vindea pe piaţa neagră la un preţ de zece ori mai mare decît cel oficial şi reprezenta unul dintre cele mai preţioase cadouri de nuntă. Blugii se găseau doar pe piaţa neagră şi aveau o valoare care putea ajunge la salariul lunar al unui profesor. La „bișnițari”, leul se tranzacţiona la un curs de schimb ce reprezenta a zecea parte din valoarea oficială. În Uniunea Sovietică, rubla se tranzacţiona pe aceeaşi piaţă, în anii `70, la a cincea parte din valoarea stabilită de stat.

Existau mafii care conduceau întregul comerţ, mafii controlate de serviciile de securitate. Securitatea, serviciul secret autohton, avea propria reţea de contrabandă; comerţul părea să funcţioneze ca o Mafie condusă de un naş şi diverşi capi. Totul era o piramidă coruptă, întreţesută de relaţii speciale, toate supravegheate de Securitate. Circulau mărfuri fără documente legale, însă acest sistem suplinea deficienţele economiei oficiale. De foarte multe ori, directorii firmelor de stat, pentru a-şi îndeplini planul de producţie, apelau la relaţii personale cumpărând materii prime de pe piaţa neagră sau pe cale ilegală. Economia nesocialistă (neagră) făcea posibilă, totuşi, funcţionarea sectoarelor oficiale.

Sistemul preţurilor libere a fost înlocuit cu o birocraţie sufocantă, lentă, greoaie şi foarte costisitoare, însă informaţia trebuia furnizată cumva. Controlul preţurilor făcea ca datele oficiale să arate o inflaţie mică, însă preţurile de pe piaţa neagră arătau opusul. Amânarea consumului, ca în cazul automobilului, nu făcea decât să „sterilizeze” masă monetară şi să frâneze creşterea cererii, accentuând, astfel, penuria.

O altă consecinţă interesantă a eliminării sistemului preţurilor libere a fost reducerea extremă a gamei sortimentale de producţie. Din această cauză, practic, denumirile produselor, mărcile, erau sinonime cu titlul produsului. Astfel, nimeni nu spunea staţie de benzină, ci Peco, detergentul se numea Dero, automobilele, Dacia. Practic, numele proprii se transformau în substantive comune. Acest lucru se întâmpla din cauza imposibilităţii planificatorilor de a jongla cu un număr mare de produse. Dacă ar fi făcut acest lucru, numărul variabilelor introduse în procesul planificării ar fi fost mai ridicat, iar procesul planificării mult mai dificil, dacă nu cumva imposibil. Prin reducerea gamei sortimentale, munca planificatorilor a fost uşurată, însă aria de alegere a consumatorilor a fost redusă enorm. Personal, lucrul care m-a impresionat cel mai mult atunci când am ieşit pentru prima oară din România erau blocurile din Spania, care nu semănau unele cu altele.

În concluzie, existenţa pieţei negre este semnul cel mai clar al eşecului planificării, mai precis al imposibilităţii planificatorilor de a lua în considerare multiplele şi schimbătoarele preferinţe ale indivizilor. Ea confirmă ipoteza lui Kirzner conform căreia acolo unde apar discrepanţe de acest gen, îşi face simţită prezenţa elementul antreprenorial care încearcă să facă ajustările necesare. Existenţa pieţei negre în sistemul socialist nu era doar o supapă corectoare a erorilor planificării, ci şi semnul cel mai evident al imposibilităţii planificării.

Eliminarea sistemului preţurilor libere a făcut ca deciziile economice să aibă un caracter pur administrativ. Astfel, România a construit canalul Dunăre – Marea Neagră, cheltuind două miliarde de dolari, presupunând o perioadă de recuperare a investiţiei de 50 de ani. După construirea „în orb” şi după trecerea la preţurile libere s-a constatat că, de fapt, perioada de recuperare a investiţiei este de 600 ani. În lipsa ghidajului preţurilor, dar şi din motive de independenţă economică, România a dezvoltat industrii fără nici un viitor, total împotriva avantajului comparativ.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video