Nu detergent ci Dero, nu benzinărie ci Peco, nu automobil ci Dacie. O incitantă analiză a economiei comuniste a universitarului ieșean Gabriel Mursa

Egalitarismul proclamat ideologic nu funcţionează în practică

Una din marile promisiuni ale socialismului a fost aceea de a elimina discrepanţele sociale dintre indivizi, instaurând o societate egalitaristă. În fapt, toate utopiile socialiste, cu excepţia republicii perfecte a lui Platon, erau societăţi egalitare. În practică, acest lucru nu s-a întâmplat. În realitate, existau diferenţe uriaşe între nomenklatură şi mase; funcţiona, fără dubii, un standard dublu de viaţă – elite şi mase.

Deşi, în mod oficial, statul controla bogăţia personală, nimeni neavând dreptul, de exemplu, la două case, se strângeau averi neoficiale de milioane de dolari în special în rândurile conducătorilor politici şi, mai ales, ale oficialilor din serviciile secrete. Existau magazine aprovizionate preferenţial – casele de comenzi, făcute să servească nomenklatura, magazine cu circuit închis. Dacă omul simplu suna în dorinţa de a cumpăra ceva, telefonul era mereu ocupat. Într-una din interesantele sale cărţi, istoricul Alain Besançon aprecia că doar 1-4% din populaţia URSS avea acces la magazinele speciale. De fapt, aceste magazine erau adaptate ierarhiei politice, în ele intrându-se pe baza unui card de culori diferite. În anii 1970, în URSS, un Fiat costa 1370 ruble în magazinele nomenklaturii, de unde putea fi cumpărat în două zile; pentru oamenii obişnuiţi, acelaşi automobil se vindea cu 7500 ruble, iar aşteptarea putea dura de la 2 la 4 ani. Accesul cetăţenilor la bunuri nu era deloc egalitar şi democratic, aşa cum proclamau conducătorii politici, ci depindea de relaţiile personale, de contactele informale. El depindea de apropierea de piramida politică; meritocraţia fusese înlocuită cu obedienţa faţă de nomenclatură. Banii îşi pierd rolul din cauza profundei penurii; ceea ce contează sunt relaţiile personale. Inegalităţile existau inclusiv între ţările estice, deoarece URSS-ul înfiinţase un sistem de drenare a resurselor dinspre sateliţii săi politici.

„Haosul planificat”

Planificarea centralizată s-a dovedit a fi o mare iluzie. În absenţa unui sistem capabil să atragă, să prelucreze şi să distribuie la costuri acceptabile informaţii vitale pentru funcţionarea sistemului economic, socialismul a degenerat într-un adevărat haos planificat. Avea dreptate Besançon, care spunea că statele socialiste nu fac decât să planifice cifrele de producţie, transformând economia reală în economie-ficţiune sau societate-ficţiune (Orwell). Se pretindea că, în economia socialistă, coordonarea activităţilor era făcută prin mâna vizibilă a planului, însă se pierdea din vedere, de exemplu, că progresul tehnologic este imposibil de planificat. În procesul planificării, clientul lipseşte, el este o variabilă exogenă. De fapt, este o constantă determinabilă de biologi, nutriţionişti. În România, guvernul spunea că cetăţeanul trebuie să renunţe la obiceiurile sale obişnuite şi să se supună alimentaţiei raţionale, planificate de către specialiştii guvernamentali.

În România, una dintre consecinţele importante, dar logice ale planificării era gama sortimentală extrem de scăzută a bunurilor. Datorită imposibilităţii de a aduna informaţii despre preferinţele consumatorilor, planificatorii impuneau o diversitate extrem de redusă a produselor de consum. Din această cauză, numele proprii ale produselor se confundau cu tipul produsului. Nimeni nu spunea că merge să cumpere detergent, ci Dero, nimeni nu mergea la staţia de benzină, ci la Peco, nimeni nu cumpăra un automobil, ci o Dacia.

Haosul planificat era întreţinut şi de faptul că, din dorinţa de a depăşi economiile capitaliste occidentale – aceasta fiind obiectivul declarat al conducătorilor ţării –, se raportau cifre fantasmagorice. Pentru a nu putea fi pedepsiţi de nerea­liza­rea unor planuri şi aşa fanteziste, directorii firmelor de stat raportau anual depăşiri de plan ale producţiei, deşi slaba productivitate, penuria de materii prime şi chiar obiectivele stabilite iniţial nu permiteau acest lucru. În consecinţă, în anul următor primeau planuri mai dificil de îndeplinit. Schema se repeta astfel încât ceea ce se întâmpla cu adevărat în economie nu putea fi cuantificat. Cifrele luate în calcul de planificatori nu mai aveau nici o legătură cu realitatea. Bilanţul contabil real al firmelor era secret. Punctul-forte al economiei socialiste era acela de a produce statistici.

Acolo unde preţurile erau mai puţin controlate (Ungaria), sistemul economic funcţiona mai bine; firmele se bucurau de mai multă autonomie, condiţiile de producţie nu mai erau atât de restrictive, firmele îşi făceau planurile singure, dar erau controlate indirect prin impozite, credite şi investiţii aprobate de către stat.

Centralizarea economică era considerată, de asemenea, un mijloc de a ţine populaţia sub control, de a o face dependentă de puterea politică.

Multele încercări de a reforma economiile planificate au eşuat. Chiar experimentele la scară mică au fost sortite eşecului. După cum se ştie, toate cele cinci experimente socialiste ale lui R. Owen au eşuat: de fiecare dată când experimentul ajungea în pragul eşecului, soluţia lui Owen era preluarea dictatorială a puterii pe o perioada determinată. La fel s-a întâmplat cu economiile socialiste din secolul al XX-lea. De aceea, vechea idee a socialiştilor de a combina socialismul cu democraţia a eşuat: ea s-a dovedit, aşa cum anticipase Hayek, o mare utopie.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video