„Domnule profesor, nu m-ați întrebat niciodată ce am lucrat în tinerețe. Am fost torționar” Experiența teribilă a unui cunoscut universitar ieșean

La începutul anilor nouăzeci, ca (foarte) tânăr preparator universitar, m-am mutat într-un bloc liniștit și curat, cumva în opoziție cu spiritul epocii, înclinat deja, inexplicabil, spre un feroce „mizerabilism”. Locuiam ușă în ușă cu un domn în vârstă, distins, cu aer de funcționar interbelic. Îi voi spune domnul X, deși nu se mai află, de multă vreme, printre noi. A fost extrem de amabil – și el, și soția lui – de la bun început. Mi-au furnizat amândoi informații despre „dinamica” blocului, despre cartier și despre serviciile aferente. Mi-au împrumutat chiar și niște scule profesionale pentru unele reparații necesitate de apartamentul meu. Când au aflat că predam la Universitate, pe lângă amabili, au devenit și deosebit de respectuoși. Din „domnule profesor” nu mă mai scoteau, cu toate că eu eram, repet, un pârlit de preparator de 23 de ani, oricum intimidat de deferența unor oameni atât de cumsecade. Am plecat apoi în Statele Unite, la studii doctorale, și i-am rugat să arunce, pe parcursul lungii perioade de absență, câte o privire și la ușa mea. Având în față visul american, bineînțeles că, în sinea mea, nu mai dădeam doi bani pe soarta acelui apartament. Le-am zis totuși așa, ca să-mi fac datoria.

S-au achitat de sarcină în mod exemplar, pentru că, în momentul revenirii în țară (cu sentimentul că trecuseră secole, nu ani), domnul X mi-a ieșit în cale și mi-a raportat aproape militărește că ținuse sub observație draconică apartamentul și că totul fusese în ordine. I-am mulțumit, dar m-am simțit penibil. În abulia transatlantică, uitasem să le aduc și lor o mică atenție. Din fericire, i-am oferit, puțin mai târziu, domnului X un simpatic pulover texan, pe care îl cumpărasem pentru taică-meu, dar bătrânului nu îi venea. În sfârșit, ne-am apropiat de finalul anilor nouăzeci, iar noi, deja cu un copil mic în echipă, am decis că trebuie să ne mutăm într-un loc mai mare. Mi-am luat rămas bun de la domnul X. Era sincer trist. M-a surprins, zicându-mi: „Domnule profesor, nu m-ați întrebat niciodată ce am lucrat în tinerețea mea.” Așa era, nu îndrăznisem, dar îl „clasasem” tacit ca „funcționar interbelic”. „Am fost lucrător la Securitate”, a spus pe nerăsuflate. „În anii cincizeci, am avut poziție de șef al gardienilor la penitenciarul politic. Torționar, cum ar veni, în limbajul actual… Nu vă ascund, domnule profesor, că i-am mai bătut pe condamnații ăia. Unii au și decedat… Dar erau răi, domnule profesor. Răi tare. Erau împotriva țării. Nu am avut ce face…”

Am murmurat la revedere cât am putut de amabil și m-am îndepărtat cu un bolovan în spate și în suflet de dimensiunile Casei Poporului. Am fost siderat săptămâni întregi, încercând să înțeleg cum cineva precum domnul X – distins, afabil, săritor – putuse, în tinerețea sa, să tortureze și să ucidă deținuți politici, iar, la senectute, în loc de remușcare, să găsească explicații pentru acele orori ale istoriei. Nu l-am mai întâlnit niciodată (am auzit, peste câțiva ani, că a murit). Am bănuiala că el s-a aflat la originea interesului meu ulterior (interes de amator, desigur) pentru criminologie. Pentru psihologia criminală, ca să fiu mai precis. Am citit cărți și am urmărit documentare despre criminalii în serie din istorie. Despre modul psihopaților de a fi, despre impresia pe care o făceau, pe care o lăsau celor iviți, într-un fel sau altul, în viața lor, inclusiv victimelor supraviețuitoare. Există o constantă, trebuie subliniat, la majoritatea specimenelor și pe majoritatea palierelor lor de manifestare. Cei mai mulți erau/sunt niște tipi simpatici, cuceritori. Nu numai „micii” criminali, dacă-i putem numi astfel, cei care au ucis atât cât viața, contextul și poliția le-au permis, ci și „marii” criminali, autori ai unor înfiorătoare acte de genocid. Hitler, în public și în intimitate, dincolo de efemerele episoade de isterie (când, cine avea ochi să vadă, putea să vadă adevărul), se dovedea seducător. Reinventa spiritul german și se arăta plin de candoare și bunătate (iubea copiii, arta, animalele). Stalin bea până în zori cu tovarășii și făcea poante spumoase, degustate de toți. Până și Ceaușescu asculta romanțe, lăcrimând la versurile „de suflet” ale lăutarilor. Göring halea cârnați, gâlgâia bere cu bucurie rabelaisiană și gratula lumea cu o mărinimie ce-i fascina pe convivi. În fine, nebunii ucigași ai Americii, de la Bonnie și Clyde, la Ted Bundy, erau niște cuceritori de profesie. În aparență, întrucât undeva, în detaliile conduitelor lor diurne, zăcea monstruozitatea, o monstruozitate latentă, covârșitoare. O monstruozitate pe care eu, de pildă, nu am văzut-o, în tinerețea mea, la domnul X și nici alte milioane de oameni nu au sesizat-o, la vremea lor, la personajele menționate. Oare ne face experiența individuală – dar și cea istorică – mai atenți, mai perceptivi azi? Mie mi-e greu să dau aici un răspuns, însă România, alături de întregul mapamond, va trebui să răspundă. Foarte curând.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video