Etica ortodoxă și spiritul capitalismului (I)

De cele mai multe ori, se aleg perspective generalizante, de tipul: catolicii și protestanții sunt dovada vie că doar ei au reușit în Europa Evului Mediu să construiască școli, universități, orașe, o cultură superioară, pe când ortodocșii nu au realizat mai nimic din toate acestea. Iar cea mai la îndemână explicație pentru așa-zisa înapoiere socială și economică a Estului Europei constă în prezența a doi factori considerați responsabili: slavonismul și ortodoxia.

Cultura slavă a devenit dominantă în teritoriile locuite de români undeva prin secolul al X-lea, atunci când boierii slavi au reușit să se impună în fața românilor și, odată cu aceasta, să introducă limba lor hieratică drept suport pentru liturghia ortodoxă sau cancelaria domnească. Fiind minoritari, aceștia s-au românizat până în secolul al XII-lea. Interesant rămâne faptul că, deși populația românească s-a omogenizat, cultura slavă bisericească și politică a fost păstrată de aceasta până prin secolul al XVII-lea, atunci când a fost înlocuită de limba română. Acest fapt a marcat trecerea de la vechea orânduire voievodală, specifică secolelor al XV-lea și al XVI-lea, la cea nouă aristocratică, în care boierii i-au înlocuit pe domnitori la conducerea politică a țării. Spiritul acestei noi construcții instituțional-politice a rezistat până în secolul al XIX-lea! Abia în secolul al XIX-lea putem vorbi despre o influență apuseană semnificativă și destul de răspândită, atunci când au intervenit elementele esențiale care au făcut posibilă altoirea civilizației naționale la cultura occidentală: cultura urbană, burghezia, laicitatea culturală. Explicația acestei reziliențe seculare a culturii de sorginte slavă constă, pe de o parte, în originea bizantină a acesteia, iar, pe de altă parte, pe formele adoptate din această cultură și adaptate unei societăți eminamente agrare și patriarhale, de spirit medieval.¹

Numeroși cărturari, precum A.D. Xenopol (1847-1920), Nicolae Iorga (1871-1940) sau Nicolae Cartojan (1883-1944), au evidențiat efectul debilitant și depresiv al slavonismului. A. D. Xenopol a afirmat în mod categoric faptul că „la noi slavismul tâmpit, orb și lipsit de orice idee, apăsa ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă niciun folos, îngroșând tot mereu întunericul care-i cuprinsese mințile, în loc de a-l împrăștia. Limba slavonă înăbuși gândirea românească. De aceea, pe când în Apusul Europei întrebuințarea limbii latine aduse și efecte pozitive rodnice asupra cugetării omenești, la români predominarea slavonismului distruse numai cât, fără a crea nimic.”² Nicolae Iorga l-a completat, afirmând fără tăgadă că: „în provincii, în «Româniile» mărginașe aceasta (n.a., dezvoltarea literaturii) nu s-a putut face din cauza stricteții, imobile, a slavismului ortodox, de stângace contrafacere bizantină și care mai avea pentru noi dezavantajul că, fiind o limbă liturgică, era pentru o parte din locuitorii Balcanilor și o limbă populară, incapabilă de a se dezvolta, cu atât mai puțin de a se întinde și a cuceri, dar cu atât mai capabilă de a împiedica.”³ Iar Nicolae Cartojan a concluzionat că „intrarea țărilor noastre în zona culturii de sud slave este un fapt capital în istoria românească… Ea a fost fatală pentru toata cultura noastră veche… Literatura ce se dezvoltă mai departe în Occident pe temeliile Renașterii, o literatură bogată și variată…, rămâne străină sufletului românesc, închis în formele învechite ale culturii bizantino-slave… Dar dacă din punctul de vedere al integrității etnice ortodoxismul ne-a adus servicii incontestabile, alipirea noastră la cultura Slavilor sud-dunăreni a restrâns însă în chip simțitor orizontul vieții noastre literare.”⁴

Fără a o spune direct, acești cărturari au rezonat cu ceea ce P. P. Panaitescu a conchis ulterior. Anume că evoluția socio-economică și culturală a unei societăți depinde în mod primar de elementele interne și externe care o pot bloca sau, dimpotrivă, stimula. Faptul că românii nu au reușit să producă în Evul Mediu o literatură bogată, o filosofie fertilă, să genereze o Renaștere precum cea italiană sau să zidească școli și universități de prestigiu, nu se datorează culturii și limbii slavone per se, ci nivelului redus de dezvoltare. Iar acest fapt ne-a menținut pe o treaptă culturală inferioară în raport cu cea occidentală până în secolul al XIX-lea. Printre cauzele identificate se numără, pe lângă apropierea de o suită de falii geostrategice extrem de instabile și tulburi, și lipsa unității politice care nu a permis cristalizarea tuturor acelor elemente care să facă posibil saltul spre un sistem de cultură propriu. Trebuie adăugat în acest scenariu și nivelul foarte redus al dezvoltării economice din Țările Române, cel puțin până în secolul al XVIII-lea. Acestea erau în proporție covârșitoare economii agrare, cu un nivel de deschidere a comerțului scăzut spre foarte scăzut, în care cea mai mare parte din ceea ce se producea, se realiza exclusiv pentru consumul propriu (intern). Or, în astfel de condiții paupere, posibilitatea de a construi o civilizație a devenit cvasi-nulă. Cu alte cuvinte, o societate săracă, autarhică și rurală (inclusiv ca spirit și mentalitate), fondată pe o cultură țărănească populară, nu putea deveni permeabilă la asimilarea influențelor culturale occidentale superioare, care se altoiseră într-un altfel de mediu, complet străin din punct de vedere al structurii sufletești sau interioare.⁵

Foarte pilduitoare mi se pare comparația pe care P. P. Panaitescu o face între săteanul român și orășeanul occidental. Această comparație surprinde diferențele organice, structurale dintre spiritul Răsăritului și cel al Apusului, specificități care și-au pus amprenta pe mentalitățile și comportamentele individuale și de grup. Așadar, „cavalerul, ca și curteanul și orășeanul sunt individualiști, săteanul care trăiește în comunitate de muncă este o parte a unui tot, trăiește în comunitate și prin comunitate. Orășeanul care face negoț cu socoteli și afaceri e raționalist; agricultorul e fatalist, intuitiv, legat de mersul vremii, de periodicitatea timpurilor. Orășeanul care creează întreprinderi noi cu risc este dinamic și creator, agricultorul este static și tradiționalist. Atâtea deosebiri care nu mai sunt de formă, ci de spirit, între cultura Apusului și aceea a poporului nostru. Este clar că și în cazul când n-ar fi existat niciodată Bizanțul, slavii și ortodoxia, noi nu puteam adopta cultura apuseană și nu acestea sunt de vină că n-am adoptat-o.”⁶

Dincolo de a considera nefericită lipsa de sincronicitate dintre cultura românească și cea occidentală, P. P. Panaitescu scrie că: „în definitiv, putem socoti reabilitată o întreagă și glorioasă perioadă a istoriei noastre, privită de mulți cu dispreț sau cu dezgust. Nu avem dreptul să depreciem trecutul nostru. Perioada patriarhală a culturii noastre este bogată în valori morale: solidaritate socială, avânt religios, spirit eroic. Putem oare s-o socotim o nenorocire, cu alte cuvinte să plângem pe strămoșii noștri că au fost altfel de cum înțelegem noi viața cu ideile noastre de azi? Perioada aceasta așa de lungă a trecutului nostru nu a fost, desigur, o perioadă nefericită; valorile morale fac pe oameni mai fericiți decât cele materiale, iar o cultură care se adaptează nevoilor sufletești ale neamului întreg, într-un anume stadiu al evoluției sale, este un bun spiritual, pe care urmașii trebuie să-l respecte.”⁷

Inima sus!

 

Bibliografie

¹ P.P. Panaitescu (1994). Interpretări românești. Studii de istorie economică și socială, ediția a 2-a, Editura Enciclopedică, București, p. 20-25.

² A. D. Xenopol (1925). Istoria Românilor din Dacia traiană, ediția a III-a, vol. II, Editura Cartea Românească, București, p. 122.

³ N. Iorga (1925). Istoria literaturii române, ediția a II-a, vol. I, Editura librăriei Pavel Suru, București, p. 12.

⁴ N. Cartojan (1940). Istoria literaturii române vechi, vol. I, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II“, Bucureşti, p. 14-15.

⁵ P. P. Panaitescu (1994). Interpretări românești. Studii de istorie economică și socială, ediția a 2-a, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 14-19

⁶ Ibidem, p. 20.

⁷ Ibidem, p. 28.

 

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video