Etica ortodoxă și spiritul capitalismului (III)

Pseudo-știința cu pretenții academice reprezintă un instrument eficient de propagare a post-adevărului insidios, la fel de periculos ca știrile false cu care suntem bombardați zilnic. Capacitatea fiecăruia de a decela și de a înțelege cum stau lucrurile cu adevărat este o întreprindere temerară și extrem de dificilă, chiar și pentru cei mai simandicoși sau prețioși intelectuali.

Statutul social și politic al iobagilor din Ardeal, evident majoritari, reflecta un grad scăzut de libertate în raport cu clasa nobiliară dominatoare. Dacă la începutul secolului al XVI-lea aceștia erau obligați să presteze o zi pe săptămână în folosul nobililor și le era interzis să își caute o soartă mai bună pe alte moșii, la mijlocul secolului, obligațiile s-au înăsprit la două zile pe săptămână și, în unele cazuri, chiar la 3-4 săptămâni consecutive. În plus, iobagii ortodocși au fost puternic persecutați din motive religioase. La începutul secolului al XVIII-lea, Dieta Transilvaniei, organul politic și administrativ al Principatului Transilvania, a decis ca iobagii să lucreze patru zile pe săptămână sau 208 zile pe an pentru nobili, deși, în realitate, efortul a fost mult mai mare, în special în relația cu nobilii maghiari. Pe lângă această dependență oficială, iobagii sau șerbii plăteau atât nobilului, cât și episcopului catolic o serie de impozite, unele în produse, cunoscute sub numele de dijme, cum ar fi nona. Ca și cum nu ar fi fost suficient, devenise obligatoriu ca șerbul să ofere nobilului daruri de câteva ori pe an. O îmbunătățire a situației țăranilor români s-a produs abia după mijlocul secolului al XVIII-lea, când Maria Tereza a Austriei (1717-1780) – neoficial împărăteasa Sfântului Imperiu Roman vreme de 40 de ani – a decis să reducă obligațiile acestora la două zile pe săptămână și să le ofere dreptul la cârciumărit doar în lunile noiembrie și decembrie, dreptul de a lăsa moștenire văduvelor bărbaților o treime din averea mobilă, precum și să fie despăgubiți cu bani sau cu suprafețele de teren defrișate de către autorități. În comparație, situația șerbilor, care reprezentau o mare parte a ţărănimii din Moldova și Țara Românească, era mai bună decât cea din Transilvania. Undeva în zorii anilor 1742-1743, sub conducerea domnitorului Constantin Mavrocordat (1711-1769), vecinii (ulterior numiți clăcași) sau șerbii din Moldova și probabil și din Muntenia erau obligați să presteze doar 12 zile de clacă anual. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, șerbii aveau un statut foarte dificil, dovadă fiind actul de dezrobire emis în 1749 de Constantin Mavrocordat. Practic, acesta i-a scos din condiția de robi, le-a redat parțial libertatea, putând să se elibereze complet de boier doar contra unei sume de bani. Această libertate parțială nu îi scutea de dijmă și clacă (24 zile pe an în Moldova și 12 zile pe an în Țara Românească, ulterior crescând relativ modest) deoarece, deși nu mai depindeau de stăpân, erau strâns legați de pământ. Gradul mult mai înalt de servitute în Transilvania a generat un flux de migrație masiv către Moldova și Țara Românească, deoarece condițiile de trai erau mai bune în aceste regiuni.¹

În secolul al XVIII-lea a apărut o categorie aparte de țărani liberi, care nu dețineau pământuri, dar locuiau pe domeniile boiereşti sau bisericești și beneficiau de un regim fiscal privilegiat, cu posibilitatea de a-și răscumpăra zilele de corvoadă cu bani și chiar de a obține dreptul de uzufruct asupra terenurilor defrișate de ei. Aceștia erau cunoscuți ca lăturaşi, majoritatea provenind din Ardeal. Până în 1774, Țările Române produceau exclusiv pentru consum intern și pentru Constantinopol. După acest an, odată cu desființarea monopolului turcesc asupra comerțului, Țările Române au obținut libertatea de a stabili legături comerciale cu noi parteneri. Astfel, abia către finalul secolului al XVIII-lea, deschiderea orizonturilor către noi piețe de desfacere a marcat primul pas către creșterea și diversificarea exporturilor, oferind oportunitatea integrării în sistemul comercial și economic european, bazat pe competiție. Exporturile de cereale (grâu, porumb) au crescut, iar numeroase state europene au stabilit relații comerciale (Rusia, Austria, Franța, Anglia) cu Țările Române. În următoarele decenii, efectul acestei libertăți comerciale și economice s-a tradus în creșterea producției, a numărului de muncitori și meseriași, a populaţiei urbane și a extinderii suprafeței orașelor. De asemenea, în Țara Românească și Moldova au apărut primele industrii manufacturiere (de exemplu, fabrici de postav, fabrici de hârtie), porturi la Dunăre, târguri (orașe) noi, cum ar fi Odobești, Panciu și Fălticeni. Pe fondul acestei dezvoltări economice, am asistat la coagularea unei burghezii mult mai puternice decât până în acel moment. Creșterea cererii de cereale din exterior a determinat boierii să acționeze ca veritabili proto-capitaliști (pentru a crește producția), luând decizia de a extinde suprafețele cultivate şi recrutând mai multă forță de muncă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, numărul arendaşilor a crescut, iar țăranii au încercat să se apere prin dreptul de preemțiune (protimisis), încercând să preia pământurile în arendă. Acest lucru a reprezentat o barieră în calea pătrunderii capitalului în sectorul agricol. S-a ajuns la procese între boieri și țărani, majoritatea covârșitoare fiind câștigate de elita conducătoare. Câștigând aceste dispute juridice și limitând drepturile țăranilor clăcași, boierii s-au transformat în mici nobili care dispuneau de o formă de proprietate absolută, similară cu proprietatea quiritară (sau dominium ex iure quiritium) din dreptul roman. Ca reacție la aceste nedreptăți, în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, am asistat la o migrație în masă a ţăranilor (de exemplu, țăranii olteni au migrat în Serbia). O altă reacție față de îngrădirea drepturilor țăranilor clăcași, de data aceasta violentă, a fost reprezentată de insurecția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Odată cu desființarea dreptului de preemțiune în Moldova (1815) și Muntenia (1818), ţăranii au câștigat dreptul de a arenda terenuri oricui era interesat, fiindu-le întărită puterea dreptului de proprietate individual. În plus, extrem de important, acest fapt a încurajat și a permis pătrunderea capitalului în sectorul agricol. Am asistat, deci, la apariția unor relații capitaliste veritabile, pe fondul consacrării proprietății private ca drept inamovibil și a libertății de a alege fără nici un fel de constrângeri. Mai mult, pentru prima dată în istoria românilor, după un regim feudal în care am văzut născându-se mugurii firavi ai capitalismului (de exemplu, manufacturi), acesta s-a manifestat cu toată puterea prin mari exploatări agricole, la fel ca în alte ţări din Europa Centrală şi de Est. Acest fapt a sugerat dispariția vechiului regim şi nașterea unui capitalism autentic, de sorginte occidental.²

Se impun câteva observații finale. Citind articolele pe care le-am propus pentru a descifra validitatea adesea invocată a binomului Ortodoxie-capitalism și pentru a înțelege posibila legătură cu înapoierea economică și civilizațională, este important să remarcăm că, în multe cazuri, problema pe care se încearcă a o demonstra este greșit analizată din punct de vedere metodologic. Mulți istorici, economiști și sociologi sugerează că, dacă țările majoritar ortodoxe sunt mai slab dezvoltate decât cele majoritar catolice sau protestante, atunci este firesc să considerăm Ortodoxia drept cauza principală a înapoierii economice. Totuși, din păcate (sau poate din fericire), modelul este mult mai complex decât pare la prima vedere. În primul rând, pentru că, așa cum a postulat Hans Reichenbach (1891-1953), unul dintre reprezentanții principali ai empirismului logic și un important filozof al științei, trebuie să luăm în considerare atât contextul descoperirii (genezei), cât și contextul justificării (întemeierii). Factorii care fac posibilă identificarea și enunțarea unei ipoteze sau teorii științifice, de multe ori subiectivi și greu de cuantificat, sunt diferiți de cei care pot fundamenta și valida aceste idei prin metode raționale și coerente științific.

Deși relația dintre Ortodoxie și dezvoltare economică și capitalism are o semnificație istorică, fără a lua în considerare toți factorii potențiali care ar fi putut influența această corelație, nu putem vorbi decât de o banală corelație, și nicidecum de o relație de tip cauză-efect. Dacă facem greșeala metodologică fundamentală de a considera că Ortodoxia echivalează cu înapoierea economică (determinism), atunci realizăm o mistificare grosolană a realității. Aceasta reprezintă, în fapt, un soi de tezism anistoric sau o încercare ideologizată de a surprinde cu orice preț o lege de funcționare a istoriei, evident prin falsificare, superficialitate și lipsă de scrupule. În plus, o altă greșeală în abordarea problemei constă presupunerea eronată că lumea se îndreptă inevitabil spre progres, deci orice obstacol care îi stă în cale trebuie reformat, demantelat sau eliminat. Acest mod de gândire istoricist are marele defect de a ne plasa, din nou, pe tărâmul ideologiei, care este departe de sfera științei. Așa cum profesorul Bogdan Murgescu a arătat în cartea sa, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), și așa cum am expus și în articolele precedente, este dificil de demonstrat în tușe precise implicarea credințelor religioase ortodoxe în construirea unei mentalități anticapitaliste și anti-dezvoltare, care să fi favorizat înapoierea economică. Nu este deloc logic și nici rezonabil să presupunem că anumite comunități ar fi dorit cu orice preț să trăiască în sărăcie, noroaie și nesiguranță perpetuă. De fapt, ceea ce a blocat dezvoltarea a fost contextul economic, fiscal și geopolitic, care nu a fost deloc prielnic factorilor care ar fi putut iniția vreun progres material semnificativ și durabil.³

Inima sus!

Bibliografie

¹ Gheorghe Ivănescu (2000). Istoria limbii române, Ediția a II-a, Junimea, Iași, p. 549-550.

²Idem, p. 607-609.

³Alin Fumurescu (2010). Ortodoxia şi înapoierea. Sau despre cum se ratează o dezbatere.

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video