Etnogeneza românilor şi începuturile creştinismului (I)*
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

sambata, 10.04.2021

Etnogeneza românilor şi începuturile creştinismului (I)*

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Argumentam în foiletoanele anterioare de ce propoziţia „Sfântul Apostol Andrei este cel care i-a creştinat sau evanghelizat pe români” nu corespunde adevărului istoric strict. În textul de faţă mă voi referi succint la problematica originii poporului român şi a adoptării, apariţiei sau răspândirii creştinismului printre români.

Cuvintele etnogeneză şi glotogeneză sunt termeni ştiinţifici curenţi, întrebuinţaţi de specialişti pentru a desemna fenomenele istorice de apariţie sau naştere a unui nou popor, respectiv, a unei noi limbi. Cei doi termeni denumesc, de fapt, două aspecte ale unuia şi aceluiaşi fenomen, căci un (nou) popor se defineşte în special printr‑o limbă proprie. Cel mai adesea, o nouă limbă apare prin transformarea unei limbi anterioare, denumită, printr‑o metaforă, „limbă‑mamă”. Acesta este şi cazul limbii române, care este o limbă romanică (alături de portugheză, spaniolă, franceză şi italiană) şi provine din limba latină. Transformarea limbii latine în limbile romanice cunoscute este un proces istoric destul de îndelungat, care a durat câteva sute de ani. Se consideră că de existenţa unei limbi noi, diferită de limba‑sursă, se poate vorbi în momentul în care sistemul gramatical devine destul de diferit, aşa încât înţelegerea reciprocă între vorbitorii celor două limbi să devină dificilă sau chiar imposibilă. În linii foarte generale, acest moment este plasat, pentru limbile romanice moderne, la începutul Evului Mediu, cam prin secolele al VII‑lea, al IX‑lea d.Hr., epocă în care se stabilizează cumva şi structurile politice europene majore, care au preluat moşterirea Imperiului Roman: Imperiul Bizantin, Imperiul German, Franţa, Anglia, Spania, Statele Papale (Italia). Până în această epocă, vorbim încă de Imperiul Roman, care era forţa politică dominantă în întregul spaţiu mediteranean şi european (din nordul Africii, Palestina şi Asia Mică, până la Atlantic, Dunăre şi Rin). Zecile, poate sutele de popoare, etnii şi triburi înglobate treptat de romani în Imperiul lor au adoptat modul de viaţă roman şi limba latină. Acest proces de „aculturaţie” este cunoscut sub numele de romanizare. În interiorul spaţiului politic roman, singura cultură care a rezistat romanizării a fost cultura greacă, considerată de romanii înşişi o cultură superioară.

Două sunt fenomenele istorice majore care au parcat această lungă perioadă, fenomene care au contribuit de altfel şi la dispariţia statului roman şi la apariţia noilor popoare: migraţia dinspre estul asiatic a popoarelor „barbare” (germanice, slavice, mongolice şi turcice, în principal) şi creştinismul. În această lungă perioadă, de 7-8 secole, s‑a format şi poporul român, iar cele două fenomene istorice menţionate mai sus i‑au determinat decisiv configuraţia etnică şi lingvistică.

Dacă limbile romanice occidentale sunt urmaşele latinei populare din Hispania, Gallia, Italia, Britannia, Raetia, limba română s‑a dezvoltat din latină populară vorbită în provinciile romane din Balcani şi Sud‑estul Europei, Pannonia, Dacia, Moesia (Superior şi Inferior), şi Illyricum, adică, aproximativ teritoriile corespunzătoare (parţial, desigur), Ungariei, României, Bulgariei, Serbiei şi Albaniei de astăzi, unde limba latină a fost vorbită neîntrerupt secole la rând. Dacă interpretăm cu bunăvoinţă maximă cuvintele reputatului profesor Nicolae Saramandu, care afirma recent că „limba română a luat naştere peste tot acolo unde a existat stăpânire romană”, ar rezulta că teritoriul de formare a limbii române ar cuprinde şi provinciile romane Tracia şi Macedonia, care au fost constant grecofone. Cei mai mulţi dintre romanişti acceptă însă consideraţiile învăţatului austriac de origine cehă Constantin Jireček, care separă teritorile estice ale Imperiului Roman într‑o zonă predominant latinofonă şi una predominant grecofonă. Linia imaginară trasată de savantul menţionat, profesor la Universitatea din Viena în a doua parte a secolului al XIX‑lea, este denumită „linia Jireček” şi urmează, după cum am mai scris în urmă cu câteva luni în această rubrică, un traseu care „porneşte de la Marea Adriatică, din dreptul localităţii Laç din Albania, traversează Munţii Balcani spre est până la Sofia (vechea Serdica), continuă pe litoralul Mării Negre traversând Dobrogea (plasând în zona grecofonă vechile cetăţi greceşti Callatis, Tomis, Istria, Olbia etc.) şi se sfârşeşte la Gurile Dunării”. Etnogeneza românească s‑ar fi petrecut, potrivit acestei teorii, în jumătatea nordică şi nord-vestică a Peninsulei, care era latinofonă.

Cât priveşte acum aportul invaziilor migratorilor, în vestul Europei diferitele neamuri germanice au jucat un rol decisiv: francii în Gallia (dând şi numele definitiv al francezilor), vizigoţii şi vandalii în Hispania (de unde numele Cataloniei şi al Andalusiei), anglii, iuţii şi saxonii în Britannia, ostrogoţii şi longobarzii în Italia. În Sud‑Estul Europei şi în Balcani, rolul acesta de ferment al disoluţiei romanităţii l‑au  jucat neamurile slave, strămoşii actualilor bulgari, sârbo‑croaţi şi sloveni. Acest rol a fost modulat în mod constant de influenţa moderatoare a limbii greceşti, respectiv a Imperiului Roman de Răsărit, devenit de la un moment dat Imperiul Bizantin. Slavii au pătruns în Dacia, Moesia, Tracia şi Pannonia începând cu secolul al VI‑lea. Ca şi în Occident, migratorii şi‑au impus dominaţia politică asupra unei populaţii locale a cărei limbă căpătase deja un profil autonom în raport cu limba latină, în sensul că sistemul gramatical devenise altul, rămânând totuşi, în esenţă, romanic. Numeroasele împrumuturi lexicale din dialectele slavei vechi, asemenea numeroaselor împrumuturi germanice din limbile romanice occidentale, nu au modificat caracterul romanic al limbii române.

Câteva cuvinte, de asemenea sintetice şi rezumative, despre răspândirea creştinismului în vastul spaţiu pe care îl considerăm „leagănul” poporului nostru.

Pornit din Palestina romană ca o varietate a monoteismului mesianic iudeu, creştinismul s‑a răspândit treptat în Imperiu şi a fost o învăţătură adoptată la început mai ales de cetăţenii romani umili, defavorizaţi, cum am spune astăzi, sclavii, femeile şi plebeii marilor oraşe. În contrast violent cu politeismul roman oficial şi cu cultul împăratului, creştinismul a fost, se ştie foarte bine, respins şi interzis în primele secole ale istoriei sale, adepţii lui fiind persecutaţi şi, adesea, martirizaţi în masă, cu cruzime. Abia mai bine de două secole mai târziu, împăratul Constantin cel Mare, cel care a şi mutat capitala Imperiului de la Roma la Constantinopol (Bizanţ), a permis, prin Edictul de la Milan (anul 313), practicarea credinţei creştine, pentru ca tot el să o impună, prin măsuri progresive, ca religie de stat.

* Textul faţă are la bază conţinutul conferinţei pe care autorul a susţinut‑o în cadrul Colocviilor de la Putna, ediţia a XIII‑la, 22-25 august 2019.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Încercare pe înaintare, cu speranţe de transformare

Nicolae GRECU

Încercare pe înaintare, cu speranţe de transformare

Chiar dacă şansele sunt minime, demersul oamenilor de rugby ieşeni demonstrează că sportul acesta se încăpăţânează să existe, să renască şi să reziste în dulcele târg.

Filmuletul zilei

opinii

Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (III)

Eugen MUNTEANU

Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (III)

Sunt relevate în continuare explicaţiile etimologice aberante date unor termeni importanţi în limba română, precum cneaz şi voievod, şi concluziile istorice inadecvate rezultate din respectivele etimologii.

O Iubire şi nouă fericiri

pr. Constantin STURZU

O Iubire şi nouă fericiri

Când m-am decis să urmez Filosofia, licean fiind, cineva m-a trimis să discut cu un venerabil profesor din acest domeniu. "Care este preocuparea sau tema centrală a Filosofiei?", m-a întrebat dumnealui, încă de la primele cuvinte. "Fericirea!", am răspuns eu spontan. Profesorul s-a uitat puţin dezamăgit la mine: "Nu. Ci disputa dintre materialism şi idealism". 

Urbanismul slăbiciunilor

arh. Ionel OANCEA

Urbanismul slăbiciunilor

Frumuseţea urbei noastre datorează mult colinelor. Din mulţimea lor, Boris Crăciun identifică pe cele şapte semnificative: Repedea, Cetăţuia, Miroslava, Breazu, Copou, Ciric şi Tătăraşi. Centrul e dominat de mănăstirea Golia şi Mitropolie, iar pe cele din jur se ridică mănăstirile Cetăţuia şi Miroslava. Şi constructorii acestor monumente au avut în preocupare riscurile fundării pe terenurile instabile. 

pulspulspuls

L-aţi uitat pe politicianul care venea la Primărie cu Buceagul Ceapeului? Iacătă-l la uşă!

L-aţi uitat pe politicianul care venea la Primărie cu Buceagul Ceapeului? Iacătă-l la uşă!

Pentru că ne-am jurat în barbă să ne ferim de politichie şi de politicieni măcar sâmbăta, pe uichend, aicea la rubricuţă, haideţi aşadar să părăsim olecuţă acest miraculos tărâm. 

Caricatura zilei

Conducere autonomă nivel 6

Editia PDF

Bancul zilei

Parintele Vasile a strâns 5 ani bani pentru clopotnita, dar nu i-au ajuns decât pentru un BMW.  

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.