Care-i treaba cu „tehnicile motivaționale”? Opinia unui cunoscut om de litere ieșean despre „șmecherii momentului”

Un concept care generează astăzi furor în mase, dar care mie nu-mi cauzează decât, cel mult, tremor (prin imbecilitatea lui implicită) este cel de „dezvoltare personală”. Șmecherii momentului se oferă pe toate drumurile, infatigabil, să deconspire secretele așa-zisei „dezvoltări personale”, iar fraierii se îmbulzesc instantaneu „să beneficieze” de miraculoasele rețete „psihologice”, convinși fiind că, după „tratament”, vor intra, în regim de urgență, pe lista scurtă a nominalizaților la Premiul Nobel. Vor deborda, cu alte cuvinte, de atâta „dezvoltare personală” și întregul univers se va simți obligat să-i răsplătească, fie și simbolic, pentru extraordinara lor „transformare”. Dar ce înseamnă, pentru numele lui Dumnezeu, „dezvoltarea personală”? Indubitabil, multitudinile care, în prezent, vorbesc neîncetat despre ea nu ar fi, la rigoare, în stare să îndruge decât banalități sforăitoare despre semnificația noțiunii. Totuși, voi admite, inventatorii acestui produs al culturii postmoderne nu au fost, ab origine, băieți proști, știind, intuitiv, că, prin intermediul unei astfel de sintagme perverse, vor capta atenția multor dezorientați nefericiți ai planetei. În postura mea de individ a cărui meserie se bazează, preponderent, pe texte și, în consecință, pe cuvinte, voi încerca aici o „descifrare” semantică a sintagmei, în construcția sa intențională. Pionierii „dezvoltării personale” (personal development, în limbajul-tată anglofon) trebuie să fi avut în vedere, în elaborarea noului clișeu, cu perfidă subtilitate, un complex uman general valabil: acela că suntem mai mult decât părem. De ce să trăim, prin urmare, o viață întreagă, în interiorul unui veritabil hău al personalității noastre, hău căscat, se înțelege, între „posibilitate” (potential?) și „realizare” (achievement?), când, prin tehnici „motivaționale”, ne putem „moși” eul ascuns, „dezvălui” sinele inhibat, arăta fața reală (de o frumusețe, paradoxal, ireală) în splendoarea ei absolut șocantă?

Cum să rămâi așadar de piatră la asemenea promisiuni, mai ales atunci când frustrarea, sentimentul neîmplinirii, eterna „lege a lui Murphy”, blazarea, dezamăgirea, eșecul, tristețea, angoasa, neliniștea și întâmplarea (frecvent, aiuritoare) rămân caracteristicile dominante ale majorității traseelor biografice din istorie? Vei cădea ușor în capcana experimentului de „autodescoperire”, asumându-ți, senin și, din păcate, stupid, maimuțărelile la care te vor supune energicii instructori motivaționali. De ce folosesc termeni atât de duri și neconcesivi, se pot întreba unii care cred în buclucașa sintagmă, bănuind că ar ființa, în interiorul lor, și o altă „identitate” ce merită să iasă la lumină? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că acea „identitate ascunsă” nu există de fapt! Tot ce are un om de oferit va oferi negreșit pe parcursul (mai lung ori mai scurt) al existenței sale pământești. Am mai spus-o și o repet: în noi înșine nu ne putem cuprinde decât o singură dată. „Excesul” – în plus sau în minus, după caz – este fantasmagorie și rațiunea probabilă a intrării personalității noastre într-un proces „inflaționist”, într-o stare de inadecvare ontologică. Destinele individuale constituie rezultatul ultim al interacțiunii dintre mai mulți factori aparent necontrolabili: istoria dată, moștenirea genetică și dinamica lumii unde ne-am născut. Toți acești factori însă vor fi influențați (ireversibil) de un element personal esențial: alegerea noastră. Avem privilegiul opțiunii, iar opțiunea pe care o exercităm neîntrerupt, până și inconștient (atunci când decidem să mergem la stânga ori la dreapta pe un drum, să mâncăm ceva în loc de altceva, să folosim sau nu un anumit cuvânt etc.) ne modelează soarta, într-un mod covârșitor, în concertul de ansamblu al prezumtivei „predestinări”. Cineva ar putea obiecta: și dacă iau o hotărâre greșită, comit adică o eroare de „alegere”, înseamnă că așa sunt eu, predispus la eroare, că nu mai am dreptul carevasăzică la o a doua șansă?

Încep cu finalul: avem mereu dreptul la a doua și chiar la o a n-a șansă. Existența umană e un lung șir de „șanse” repetitive. În plus, nu, o alegere „greșită” nu indică neapărat predispoziția cuiva pentru eroare, cu atât mai mult cu cât estimarea „greșelii” insului vine în timp (întins adesea la nivelul întregii vieți). Dar da, voi răspunde, o decizie (oricum ar fi – bună sau rea) te ilustrează, devine ad-hoc  marca eului tău profund, a rețelelor neurale care îți fixează, cerebral, personalitatea. Constatăm deci că nu se mai află nimic dincolo de acest „eu”, de această amprentă a identității, „ceva” care să poată fi pus în evidență, „ceva” care să merite a fi dat la iveală. În concluzie, consider „dezvoltarea personală” o utopie a actualității, iar pe promotorii ei niște Campanella (mai puțin imaginativi, din nefericire) contemporani.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video