Eu, El, Supremul
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

miercuri, 23.06.2021

Eu, El, Supremul

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

În ciuda dansului diplomatic mai mult sau mai puţin impus din afară, fiecare parte stă la cotitură şi aşteaptă ca partea adversă să facă un pas greşit şi să clacheze.

*

Făcând un pic de ordine prin biblioteca mea, am dat peste volumul antologic „Dulapul îndrăgostit” al lui Emil Brumaru, apărut în prestigioasa colecţie Hyperion a editurii Cartea Românească, în anul 1980. Atunci, ne-am cunoscut şi de-atunci a început prietenia noastră presărată de tot felul de hopuri şi de dâmburi.

Emil apărea în oraş braţ la braţ cu Tamara. Dar uneori, apărea şi singur. Scăpat de sub supraveghere, poetul lua cârciumile la rând, intrând într-o stare metaforică, propice poeziei. Dacă ieşea dimineaţă, se întorcea acasă abia noaptea. Îi plăcea să bea câte o cinzeacă. Drept care se oprea mai întâi la Corso, şi îşi comanda câte cinci sau zece păhărele de coniac sau de vodcă, pe care le aşeza în faţa sa în formă de potcoavă. Abia după ce termina ultimul păhărel, mai comanda un rând de păhărele la toţi ceilalţi vodcari aşezaţi la masă. De la Corso, dacă avea bani, pleca la restaurantul Traian sau la Iaşul. Dacă era într-o oareşicare criză, se oprea la Continental sau mergea la Cina. Într-un astfel de periplu, şi-a scos din taşca lui burduşită cu tot felul de ierburi şi hârţoage, antologia apărută la Cartea Românească, sub îngrijirea poetului şi prietenului său Florin Mugur şi mi-a dat-o cu dedicaţie. În cinstea evenimentului, Emil a comandat un rând de votci. După ce le-am băut, a citit dedicaţia, clătinând nemulţumit din cap şi mi-a întins cartea, nu înainte însă de-a fi rupt din ea bucăţica de hârtie pe care era scris numele său, lăsând doar prenumele: Emil, şi data: 3 VIII 1981, la un an după apariţia volumului.

Asta s-a întâmplat la Corso. În urmă cu aproape patru decenii. Făcând un pic de ordine prin biblioteca mea, am dat peste dedicaţia ciuntită.

Iată ce-mi scria Emil: „Lui Nichita Danilov, singurul poet în care cred cu frică, sufletul meu stricat pe jumătate, rugându-l să-mi ierte tristeţea, doamne, doamne!, nu mai ştiu ce să-ţi scriu, sunt terminat, te iubesc!” Emil...

*

Urcam, împingând de coarne bicicleta, dealul Ciricului, ceva mai sus de lacul Veneţia. Înainte de a ajunge pe platou, în dreptul băncilor unde se bea bere şi se joacă şah sau table, m-am oprit să-mi odihnesc plămânii obosiţi la umbra unui pin. În urma mea, la doi paşi, înarmat cu o cască, urca dealul, tot cu bicicleta, un bărbat înalt, cu o statură atletică şi o privire rece ca o lamă de oţel.

Ajungând în dreptul meu, bărbatul s-a oprit şi el în loc şi mi-a spus pe un ton amabil, ce contrasta oareşicum cu înfăţişarea sa.

„E bine că vă antrenaţi aici; aer proaspăt, ciripit de păsărele, pădure, lac... Vă imunizaţi organismul şi scăpaţi de stres.”

„Da, mulţumesc, i-am răspuns, fac destul de des mişcarea asta...”

Privindu-mă cu atenţie, bărbatul mă întrebă: „Nu vă supăraţi că îndrăznesc să vă întreb: figura dumneavoastră mi se pare cunoscută, aţi lucrat în cumva în armată?”

În loc de răspuns, l-am întrebat la rândul meu: „Sunteţi cadru militar?!”

„Da, îmi răspunse necunoscutul, ridicându-şi casca de pe frunte şi arătându-mi o faţă ceva mai zâmbitoare.”

„Ce grad aveţi?”

„Am grad de colonel de aviaţie. Dar dumneavoastră?”

Şi văzând că tac, mi-a spus pe un ton precipitat: „Vă rog să nu vă grăbiţi să-mi răspundeţi. Lăsaţi-mă să ghicesc...”

Sprijinindu-mi mâinile de ghidonul bicicletei, am aşteptam să văd ce spune interlocutorul meu ocazional.

„Acum mi-e limpede ca bună ziua, răspunse colonelul. Sunteţi general, nu-i aşa?”

„Da, i-am răspuns, sunt general. Căci, cum să vă spun, vine o vreme

când scriitorii aduc cu nişte generali? Prin urmare, mă puteţi numi şi general...”

„Cum aşa? mă întrebă nedumerit colonelul. Cu cine am onoarea?”

„Acum onoarea e de parte mea”, am zis şi salutându-l scurt, din pură complezenţă, mi-am văzut de drum.

Urcând dealul, murmuram în sinea mea: „Da, sunt general. Un general al unei armate de hârtie...””

*

SS-iştii care păzeau lagărele naziste de exterminare de la Auschwitz nu puteau pricepe nici în ruptul capului, atunci când îi împingeau cu automatele pe prizonieri înghesuiţi din vagoane, cum poţi să te împotriveşti agăţându-te cu disperare până în ultima clipă de viaţă, sfâşiindu-ţi cu unghiile carnea, dând mereu îndărăt, să intri în camerele de gazare, odată ce exterminarea ta era necesară pentru binele Reich-ului şi propăşirea şi gloria întregii rase umane, care trebuia odată şi odată curăţată, pentru a intra în noua eră, de toate elementele impure...

Seara, adunaţi în jurul focurilor, patrulele beau coniac franţuzesc de cea mai bună calitate şi făceau bancuri pe seama celor ce şi-au găsit sfârşitul în camerele de gazare sau împuşcaţi în ceafă şi care au căzut goi fără să scoată nici un sunet în şanţul săpat de ei înşişi, fiind îngropaţi în ţărână peste care s-a aruncat şi clor, şi var, din abundenţă. Imitându-le scâncetele mute şi gesturile, feţele SS-iştilor deveneau extrem de expresive.

*

Conform informaţiilor transmise de Administraţia Prezidenţială, pe parcursul zilei de miercuri, 12 aprilie a.c., Preşedintele Klaus Iohannis a purtat o convorbire telefonică cu omologul său ucrainean, Volodimir Zelenski, la solicitarea celui din urmă, precizează comunicatul prezidenţial. Precizarea era mai mult decât necesară, din mai multe puncte de vedere, pe care am să le dezvolt aici.

Un spaţiu amplu în convorbirea telefonică a fost acordat, conform aceleiaşi surse „problemelor legate de drepturile persoanelor aparţinând minorităţii române din Ucraina, cu accent pe dreptul la educaţie în limba română”.

Oare în cadrul convorbirii bilaterale, preşedintele Iohannis a pus într-un mod cât se poate de tranşant problema limbii române în cadrul ţinuturilor româneşti aflate azi, în urma raptului sovietic, în componenţa Ucrainei, respectiv Bucovina de Nord, cele trei judeţe din sudul Basarabiei, precum şi mici firimituri din Ţinutul Herţa? I-a amintit dl. Iohannis, chiar fie şi în treacăt, preşedintelui Zelenski faptul că în cadrul adunărilor şi manifestărilor culturale organizate de comunităţile româneşti e obligatoriu ca 70% dintre discursurile şi dialogurile ce au loc să fie în limba ucraineană?!

Să nu spuneţi cumva că preşedintele nu ştie ce se întâmplă cu comunităţile etnice româneşti din Ucraina. Ştie foarte bine. Şi consulatele, şi ambasada, şi serviciile care îşi au oamenii lor pe teren îl ţin la curent cu tot ce se întâmplă. Apoi preşedintele mai primeşte tot felul de depeşe din partea unor reprezentanţi ai comunităţilor româneşti de acolo, care se plâng de faptul că le sunt încălcate într-un mod flagrant şi libertăţile, şi drepturile elementare.

L-a întrebat, măcar în glumă, dacă e adevărat zvonul conform căruia elevii fruntaşi ai claselor terminale liceale şi studenţii de naţionalitate română ai facultăţilor din Ucraina sunt racolaţi, sub diverse forme, inclusiv prin şantaj, să devină informatori ai serviciilor de informaţii ucrainene, fiind nevoiţi să-şi toarne, ca în perioada stalinistă, rudele şi prietenii la securitate!?

Nu l-a întrebat, fireşte că nu la întrebat. Nici nu avea, la drept vorbind, cum să-l întrebe. Dar poate că i-a lăsat să se înţeleagă că ştie foarte bine ce se întâmplă. Şi că ceea ce se întâmplă nu e-n regulă.

În cadrul convorbirii, precizează comunicatul, „Preşedintele României a reiterat sprijinul pentru suveranitatea Ucrainei şi integritatea sa teritorială, dar şi pentru aspiraţiile sale europene şi euroatlantice”.

Bine că preşedintele României nu a mers cu declaraţiile mai departe, spunând că România, ca o ţară ce se află în componenţa NATO, e gata să apere integritatea teritorială a Ucrainei cu forţa armelor şi a pus accentul pe sprijinul acordat de România „parcursului european şi euroatlantic al Ucrainei”, şi aceasta deoarece declaraţiile României legate de integritatea teritorială a Ucrainei sună a gol.

Cum să-ţi trimiţi soldaţii să se jertfească pentru o cauză absurdă?

Cu alte cuvinte, cum ar putea România să-şi trimită trupele să lupte pentru ca nu cumva vechile teritorii româneşti, printr-o cotitură a istoriei, să revină înapoi la patria mamă?!

Cunosc mulţi bucovineni şi basarabeni ai căror pământuri au fost luate cu hapca de bolşevici şi acum se află sub jurisdicţia ucraineană.

Cum să le explici acestor oameni care şi-au pierdut averile odată cu închiderea graniţei că trebuie să-şi trimită fii la război?

În fine, eu tind să cred că în ciuda declaraţiilor oficiale, relaţiile din România şi Ucraina continuă să fie delicate.

De fapt, în ciuda declaraţiilor făcute la cel mai înalt nivel, între cele două ţări există un mare grad de suspiciune, care nu va putea fi depăşit într-un viitor apropiat. Şi aceasta fiindcă relaţiile sunt clădite pe o realitate lunecoasă.

În acest sens, misiunea preşedintelui României e una dintre cele mai dificile. Nu e uşor să fii în pielea lui.

În ciuda dansului diplomatic mai mult sau mai puţin impus din afară, fiecare parte stă la cotitură şi aşteaptă ca partea adversă să facă un pas greşit şi să clacheze.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Vocile Europei

Lucian DÎRDALA

Vocile Europei

Pentru ca proiectul CVE să nu eşueze în irelevanţă, toate vocile Europei, inclusiv cele care displac establishment-ului de la Bruxelles, trebuie să se poată face auzite.

Filmuletul zilei

opinii

Uitarea vinovată: Pogromul de la Iaşi (I)

Florin CÎNTIC

Uitarea vinovată: Pogromul de la Iaşi (I)

Ca ieşean, simt nevoia acum, la opt decenii de la acele evenimente tragice, să meditez la ce înseamnă rana istorică a pogromului pentru memoria noastră. Cu îngăduinţa cititorilor mei, voi relua, în trei episoade, cele câteva lucruri pe care am găsit de cuviinţă să le scriu în anii din urmă, tot aici, pe acest subiect greu de epuizat.

Domnul Savaste

Radu PĂRPĂUȚĂ

Domnul Savaste

Lumea asta formată din oameni - era convins domnul Savaste - e singurul lucru care nu se poate lăsa în urmă. Ea este ceea ce ne ajunge întotdeauna. Voia să spună realitatea, nu lumea, - înţelegeam eu. Şi - mai zicea domnul Savaste - toată lumea e bună sau rea după împrejurări. „Bunioară, eu: beau şi fac urât, altădată beau şi sunt ca pâinea caldă - mă ştiu toţi copiii din cartier. De la BPR (aşa zicea el la Bodega Podu Roş) şi până acasă am juma de kilometru - la toţi le dau bomboane. Anume îmi ies dracii înainte, că ştiu că eu cumpăr bomboane pentru ei. Na!”

Muzică de toate felurile?

Alex VASILIU

Muzică de toate felurile?

Iată o întrebare ce îşi merită răspunsul ambivalent: da şi nu. 

pulspulspuls

Întrebarea dimineţii: au fost sau n-au fost mascaţii la ficiorul premarelui niţos?

Întrebarea dimineţii: au fost sau n-au fost mascaţii la ficiorul premarelui niţos?

Fierbe piaţa politichiei liberale de câteva zile încoa’, stimaţi telespectatori, toţi întrebându-se dacă e adevărat au ba ceea ce se tot aude din ce în ce mai insistent şi mai cu detalii picante: au fost au ba zilele trecute mascaţii de la Ţaigheria din Copou acasă la ficiorul premarelui Niţos, cel la care ar fi ajuns felia cea mai groasă din caşcavalul afacerii schimbului de terenuri în care e băgat şi Peni Hill de la Iaşi? 

Caricatura zilei

Tort imobiliar

Editia PDF

Bancul zilei

De acum, la internarea în spital pacientii sunt obligati sa aiba: extinctor, trusa de prim ajutor si lanterna (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.