”Eu sunt un monstru pentru voi!”

Îmi apăruse prima carte, Punctul de sprijin, şi primisem Premiul pentru debut (în tandem cu Sergiu Adam, care debutase tot atunci). Şezătorile, lansările, recitalurile, ”protocoalele” se ţineau ca scaiul de poheţi, critici, comentatori, băgători de samă. Abia zilele trecute am aflat, citind volumul Mihai Ursachi în documentele Securităţii, că o ”pupăză” din Bucureşti fusese trimisă special la Festival, ca să-l seducă şi să-l abandoneze în braţele Securităţii pe Pelicanul Mihai Ursachi. Probabil că mai tot scriitorul evolua cu informatorul personal la butonieră. Când nu era el însuşi. Dar nu despre asta e vorba în propoziţia de-acum, ci de-un moment ceva mai vesel, în in/adecvarea lui.

Aşadar, şezătoare literară la Parava, comuna natală a lui Sergiu Adam.  Sala Căminului Cultural populată la maximum: părinţi, copii, cadre didactice. Căciuli, fesuri trase peste urechi, ici-colo câte o pălărie. La început, frig cât cuprinde, treptat, pe măsura ce se înainta în recitaluri, în exegeze şi-n noapte – atmosfera s-a încins, până a deveni greu respirabilă, dacă nu  insuportabilă. La masa… prezidiului (instalată pe scenă) nu eram decât vreo 20-30 de cuvântători – fiecare pre limba lui. Cu poeţii era mai simplu: îndeosebi cei care nu ţineau morţiş să-şi forjeze gloria acolo, recitau o poezie-două la repezeală şi se retrăgeau, în aplauzele furtunos-mulţumite ale mulţimii. Trecuse deja vreo oră, cât se vorbise-n versuri, se impunea şi-un excurs critic. Lait-motivul serii era, fireşte, Bacovia, iar exegetul se delegase a fi criticul Vlad Sorianu (de la revista ”Ateneu”), care, ca filosof al culturii, obişnuia să-şi semneze scrierile cu numele de-acasă: Vasile Sporici. E de presupus că-n seara aceea se produsese o contaminare, dacă nu o confuzie între cele două vocaţii, astfel încât hermeneutul (termenul abia de intra în vogă la noi, spre a face o lungă carieră) s-a lansat într-un înalt-academic discurs îndrăgostit despre rosturile create şi increate ale poeziei bacoviene, cu tot ce decurge din ea/din ele. De la un moment dat, a început să curgă apa de pe ascultători, atât datorită efortului suprauman de-a înţelege subtilităţile discursului, cât şi din cauza creşterii temperaturii sălii. Noi, cei din preajmă, trăgeam cu ochiul la vraful de pagini cu care exegetul venise înarmat şi din care era decis să nu sară niciun rânduleţ, niciun cuvinţel. Ai fi crezut că, acolo, la Căminul Cultural din Parava, tocmai are loc susţinerea unei lucrări de doctorat. În spatele nostru, după o cortină, era întinsă masă mare, cu bucate şi băuturi de toate feliurile – iar cei mai îndrăzneţi dintre noi se şupureau de la ”prezidiu” (ca şi cum ar fi avut o urgenţă) după cortină, de unde, după câteva minute, reveneau mult mai bine dispuşi…

Trecuseră încă  vreo 40 de minute de discurs ultra-academic. Sătenii îşi izbeau cuşmele de podea, copiii boceau (unii voiau ţâţă, alţii – ”afară”), prin fundul sălii se juca şeptic şi popa prostu… Şi deodată, exegetul – care până atunci abia dacă citase un vers-două din lirica bacoviană, a recitat, cu glas înalt, acoperind rumoarea sălii şi făcând, pentru o clipă, o linişte… de s-auzea materia plângând: Eu sunt un monstru pentru voi! După un moment de stupoare, de uluială, sala a izbucnit în aplauze şi ovaţii: Aşa e! Aşa e!se auzeau strigăte de peste tot. Spectatorii s-au ridicat şi, într-un vacarm descătuşant, s-au bulucit spre ieşire. Vorbitorul a încercat să-i reţină, fluturând, disperat, foile rămase necitite. Dar nimeni nu-l mai lua în seamă. Înafara, desigur, a celor mai cinici dintre noi, care îl felicitam pentru altitudinea exegezei (reală!, dar nu în acel loc şi timp) şi pentru succesul eclactant, în clar-obscurul serii. Iar el le primea, felicitările, ca pe nişte lauri fireşti, binemeritaţi…

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video