Domeniul medico-sanitar deține probabil terminologia de specialitate cea mai ermetică. Cei mai mulți medici sunt conștienți de tendința de încifrare sau de ermetizare a modului lor de a vorbi, pe care o explică, în mod tradițional, prin nevoia sau dorința de a nu crea neliniște sau panică pacienților. Denumirile bolilor, ale disfuncțiilor anatomice sau fiziologice, ale instrumentarului, medicamentelor și remediilor, ale tipurilor de intervenție etc. sunt, aproape integral, formate de la radicali din limbile greacă sau latină și sunt prezente de secole bune în toate limbile europene de cultură. Parafrazând titlul unei cărți splendide, am putea spune că medicii vorbesc latină și greacă fără să își dea seama! Citez la întâmplare câțiva asemenea termeni sau expresii, dintre cei mai banale, dintr‑o listă aproape fără sfârșit: anorexie, apnee nocturnă, avitaminoză, hipertensiune arterială, reflux gastro-esofagian, stomatită etc. Mecanica eufemistică funcționează spontan, atunci când medicii numesc boala afecțiune, iar obezul este pentru ei o persoană supraponderală sau corpolentă, îi numesc cu blândețe pe bolnavi pacienții lor, vorbesc despre epidemie în loc de molimă, despre litiază renală în loc de piatră la rinichi, iar unei doamne de o vârstă respectabilă îi comunică faptul că zbârciturile de pe obrazii săi poartă numele de maturizare precoce a tenului. Vechile și popularele cuvinte borțoasă, grea sau gravidă, folosite odinioară pe scară largă, au intrat astăzi în fondul pasiv, resimțite ca vulgare și ireverențioase, uzul impunând formulele femeie, sau, mai recent, chiar persoană însărcinată. Nici expresia a fi (sau a se afla) în stare de grație, pe care o găsim în unele romane din perioada interbelică, nu mai este actuală. Când cineva moare în spital, pe fișa sa medicală medicul notează laconic pacient decedat.

Cuvântul brutal nebunie este evitat cu grijă de psihiatri sau de asistenții sociali, care preferă să vorbească de dezordine mentală. Același mecanism de eufemizare determină și înlocuirea în uzul general a cuvintelor infirm și handicapat prin sintagmele persoană cu dizabilități sau persoană cu nevoi speciale.

O creație lexicală eufemistică pură este substantivul eutanasie, un împrumut relativ recent din franceză, înregistrat mai întâi în dicționarele românești din primele decenii ale secolului XX. Potrivit dicționarului academic, cea mai veche apariție în literatură a cuvântului eutanasie ar fi un text din G. Călinescu. În franceză, potrivit dicționarului Larousse, euthanasie, cu sensul de ‘moarte ușoară, fără suferință’ este atestat la 1771, ca împrumut savant după gr. εὐθανασία (euthanasía). Dacă în greacă, eutanasia era un concept mai degrabă moral‑filosofic, în limba română actuală, eutanasia, împreună cu verbul corespunzător a eutanasia, se referă la acțiunea de a provoca intenționat, prin acte medicale legale, moartea unei persoane umane sau a unui animal, în scopul de a‑i curma suferințele inutile. În stricta actualitate, când creșterea numărului de câini vagabonzi a devenit o problemă în marile orașe, intensa folosire eufemistică a cuplului lexical a eutanasia/ eutanasiere pare să se fi specializat mai ales cu privire la bietele animale. Vechea denumire a acestei operații, având de asemenea statutul de neologism, ecarisaj, a trecut deja în fondul pasiv al vocabularului. Ei înșiși, câinii vagabonzi sau fără stăpân, cum continuă să îi numească muritorii umani mai... câinoși, s‑au pricopsit, pe lângă delicatul și splendidul epitet de maidanez, și cu onorabila calificare de câini comunitari!

În sfera erotică și a vieții conjugale, oricare dintre noi poate alcătui rapid o listă lungă de eufemisme, de la popularele nevasta sau muierea mea, mândra mea sau ibovnica mea sau mai recenta sintagmă parteneră (de viață) și până la foarte proaspetele boyfriend sau sponsor. Adjectivul intim este, în această serie, extrem de productiv: igienă intimă, amic intim, viață intimă, zone intime etc. Când vine vorba de prostituție, imaginația românului nu mai are limite. Bietele fete trimise la produs de proxeneții, peștii sau protectorii lor, sunt „dezmierdate”, potrivit unei ierarhii interne greu de descâlcit, cu denumiri precum parașută, balerină, boarfă, stricată, ușurică, pițipoancă, fată de centură, pupăză, damă, cocotă, boarfă, tiristă, traseistă, borduristă, libelulă, poamă etc. La un nivel mai „elevat”, doamnele și domnișoarele care „oferă plăceri garantate domnilor discreți și generoși” poartă nume mai „onorabile” (și atât de autohtone!!), precum chatting‑girl sau call‑girl, fotomodel, maseuză, escortă sau damă de companie. Clienții profesionistelor de acest tip preferă, se pare, de la o vreme, să li se spună consumatori de sex plătit, tradiționalele gagicar, crai, fustangiu, muieratic devenind pesemne prea vulgare.

Dintr‑un erudit articol intitulat Noțiunea „femeie stricată“ și terminologia animală, publicat în numărul pentru anii 1944-1945 al „Buletinului Institului de Filologie Română «A. Philippide» din Iași” de Gavril Istrate, profesorul meu de istoria limbii literare, rețin o scurtă listă de denumiri din această sferă: armăsăroaică, bestie, bibilică, bufniță, cățea, cotarlă, cotoșmancă, cuțuvrea, deșniță, duloaică, găinușă, haită, hăitușcă, iapă, maimuță, puică, puicuță, puiculiță, pupăză, scroafă, scrofiță, țifră, ursoaică, vacă, vijlă, vijniță. Toate aceste exemple sunt bogat ilustrate de autor prin citate din literatura română. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi