Scandalul eurocanapelei se va stinge într-un viitor nu prea îndepărtat, pentru că şefii politici şi liderii de opinie din Uniunea Europeană vor avea subiecte mai importante de rezolvat. Comentatorii care încă se contrazic pe tema plasării doamnei Ursula von der Leyen pe o canapea - deci pe o poziţie inferioară celei oferite domnului Charles Michel - în cursul convorbirilor oficiale de la Ankara vor ajunge şi ei să accepte că mai toate abordările sunt întemeiate. Aşadar, a fost şi o dovadă de sexism, şi o insultă la adresa UE, şi o ripostă la adresa predicilor Bruxelles-ului în chestiuni legate de drepturile omului, poate şi o reamintire a vulnerabilităţii UE în faţa unui posibil nou şantaj al preşedintelui Erdogan în chestiunea migranţilor (în majoritate, sirieni) adăpostiţi acum de Turcia, pentru a căror menţinere Uniunea trebuie să plătească haraci. Şi enumerarea ar putea continua.

În mod normal, însă, chestiunea relaţiilor între preşedinta Comisiei şi preşedintele Consiliului European va continua să reprezinte o temă de preocupare, în următoarele luni. Fără a comenta aici numeroasele critici aduse domnului Michel sau autocritica acestuia, este clar că relaţia personală între cei doi lideri a avut mult de suferit şi că această situaţie are efecte şi asupra relaţiilor dintre instituţiile pe care le conduc. Este de presupus că o asemenea stare de lucruri va provoca iritare în rândul liderilor statelor-membre, care au încercat mereu să selecteze pentru cele două funcţii persoane compatibile. În aceste condiţii, ar trebui să ne aşteptăm, cât de curând, la o exprimare publică a coeziunii (regăsite) între doamna von der Leyen şi domnul Michel. Uniunea Europeană nu îşi poate permite să ofere adversarilor ei o satisfacţie precum demisia celui din urmă şi cu atât mai puţin să apară divizată în faţa interlocutorilor externi, fie ei prieteni sau rivali.

Cu totul altfel se va pune, însă, problema în cazul reconfirmării lui Charles Michel ca preşedinte al Consiliului European, anul viitor. După cum se ştie, dacă mandatul Comisiei (inclusiv al preşedintelui ei) sau al Parlamentului este de cinci ani, cel al preşedintelui Consiliului European este de doi ani şi jumătate. Precedenţii titulari, Herman van Rompuy şi Donald Tusk, au obţinut reînnoirea, astfel încât perioadele lor au coincis, practic, cu mandatele Comisiei Barroso II, respectiv al Comisiei Juncker. Nu este deloc exclus ca afacerea canapelei să fie picătura care va revărsa paharul nemulţumirilor în cazul lui Charles Michel. Un pahar umplut, poate, prea repede, date fiind circumstanţele cu totul speciale în care a funcţionat UE, în ultimele luni. Dar, totodată, un pahar pe care domnul Michel nici măcar nu a încercat să-l răstoarne.

Selectat după cei cinci ani ai polonezului Donald Tusk, care a încercat să ofere mai multă vizibilitate politică funcţiei, de la domnul Michel se spera că va continua pe această linie şi, totodată, va oferi instituţiei şi unele dintre punctele forte ale primului preşedinte, Herman van Rompuy (şi el, belgian): sobrietate şi capacitate de moderare a controverselor. Până acum, aşteptările nu au fost îndeplinite, dar nici nu s-au mai făcut auzite acuzaţiile de irelevanţă din primii ani. Aceasta nu s-a datorat neapărat calităţilor lui Michel, ci a fost o consecinţă a pandemiei; în plus, se pare că lumea s-a obişnuit cu un preşedinte al Consiliului European care să nu aibă ambiţii de Mr. (sau Mrs.) Europe.

Faptul că, la Comisie, locul (cel puţin) exuberantului domn Juncker a fost luat de sobra doamnă von der Leyen sugera că există şanse bune de armonie între cele două instituţii. Nu a fost aşa, chiar dacă acesta a fost un argument forte în sprijinul opţiunii pentru personalităţi lipsite de o mare anvergură europeană: Ursula von der Leyen fusese doar ministru în cabinetul naţional, Charles Michel ocupase funcţia de prim-ministru prin jocul negocierilor post-electorale, fără a fi fost aureolat de o victorie la urne în zona francofonă a Belgiei (cele două regiuni au sisteme de partide distincte).

În lunile următoare se vor auzi, probabil, apeluri la regândirea criteriilor neoficiale de selecţie pentru şefia Consiliului European. Desigur, cancelarul german, Angela Merkel, este prima opţiune a multora dintre cei ce doresc un politician de anvergură, iar mandatul său naţional expiră în această toamnă. Dar, desigur, Germania nu poate cumula funcţii de vârf la nivel european, astfel că despre doamna Merkel s-ar putea vorbi doar pentru 2024, presupunând că îşi va manifesta în vreun fel interesul. Până atunci, şefii politici europeni trebuie să se hotărască dacă este cu adevărat nevoie de o schimbare, anul viitor. Iar actualul preşedinte, Charles Michel, îi poate ajuta mult informându-i, discret, că preferă să se întoarcă în politica belgiană.