Europa și îndepărtatul Orient Apropiat

Președintele Emmanuel Macron a mers pe jos prin centrul orașului, a cerut unui agent de circulație permisiunea să traverseze, s-a fotografiat zâmbind cu trecătorii și, în fine, a fost timp de treizeci de minute pieton, ajungând cu puțină întârziere la dineul unde era invitat principal. Cititorii care au parcurs în ultima vreme rubrica de știri externe a Ziarului de Iași știu că așa ceva nu se putea întâmpla în Paris, unde sunt prea mulți cei dedicați nu doar blocării, ci și distrugerii – în numele cauzei, desigur. S-a întâmplat însă la New York, la scurtă vreme după ce șeful statului francez se adresase delegaților la Adunarea Generală ONU, iar cauza a fost blocarea traficului în zonă pentru a face loc convoiului lui Donald Trump. Cei doi au vorbit la telefon – Macron a fost cel care a sunat, amuzat de situație – și nu e nicio îndoială că relația de lucru (grea, dar funcțională) dintre ei se menține. Dar, din păcate pentru Franța și pentru celelalte puteri europene de vârf, incidentul reflectă bine dezechilibrul de putere din blocul occidental.

Iar ultimele două zile – au adus în prim plan diferențele dintre SUA și aliații săi europeni (dar și din anglosferă) în chestiunea recunoașterii statului palestinian. Franța și Regatul Unit sunt membri permanenți ai Consiliului de Securitate, Canada și Australia sunt puteri economice semnificative, iar restul țărilor care au ales să întreprindă acest gest simbolic la această reuniune a ONU nu trebuie nici ele neglijate, deși sunt mult mai mici. Ajungem, astfel, la discuția despre oportunitatea acestei decizii: doi ani sunt oare suficienți pentru a nu transmite cumva mesajul că atacul Hamas din 7 octombrie 2023, condamnat de toată lumea civilizată, își află acum roadele?

Iar răspunsul este acela că deciziile de politică externă, inclusiv cele cu caracter aproape exclusiv simbolic, sunt influențate în măsură hotărâtoare de considerațiile interne. Aproape peste tot în Europa occidentală, durata, anvergura și efectele ofensivei israeliene în Gaza, în special drama populației civile, au trezit reacții puternice care nu se mai limitează la mediile stângii mai mult sau mai puțin radicale. Lideri ai stângii moderate precum Sir Keir Starmer sau premierii canadian și australian, sau un centrist cu sensibilități mai degrabă de stânga precum Emmanuel Macron au avut răbdare și au încercat să nu folosească acest instrument. Nu au încercat să-l imite pe premierul spaniol Pedro Sánchez (care a recunoscut statul palestinian încă din mai 2024) și acum încearcă să speculeze politic atmosfera deja inflamată pentru a-și atinge obiectivele electorale. Acum se văd nevoiți să acționeze, dar mai degrabă urmând pasiunile populației decât exercitând un adevărat leadership.

În mod normal, întrebarea referitoare la recunoaștere ca o recompensă indirectă pentru actul teroriștilor Hamas poate primi răspunsuri convenționale lămuritoare. Nu Hamas va strânge roadele politice, iar posibila ei distrugere în urma ofensivei israeliene, care va continua atât timp cât primește sprijin de la Washington, va lăsa loc moderaților din Autoritatea Palestiniană. Și nu va fi deplânsă de nimeni, nici măcar de statele arabe ce au finanțat-o timp de decenii. În realitate, nimic nu va fi lămurit chiar dacă mâine sau săptămâna viitoare s-ar anunța sfârșitul Hamas. Alții îi vor lua locul, poate cu mai puțin succes, cel puțin atât timp cât maximalismul pare să aibă câștig de cauză în tabăra israeliană.

Din păcate, atacul de la 7 octombrie 2023 i-a pus într-o mare dificultate pe puținii israelieni – că sunt puțini se vede din rezultatele alegerilor din ultimii ani – care mai cred în varianta unei păci întemeiate pe principiul celor două state și pe concesii teritoriale făcute palestinienilor. Premierul Beniamin Netanyahu nici nu își mai ascunde intențiile de a multiplica așezările evreiești din Cisiordania, chiar dacă aceasta nu înseamnă lichidarea autonomiei (și a Autorității) palestiniene. Înseamnă doar că un eventual stat palestinian cu nucleul în Cisiordania nu va fi niciodată funcțional – de altfel, nu ar fi nici în momentul de față. Fără a mai specula aici pe tema problemelor de integritate ale premierului israelian sau asupra așteptatei și amânatei socoteli în urma eșecului de securitate de la 7 octombrie 2023, nu putem decât să observăm că în Israel domină categoric soluția forței, sprijinită de la Washington de Donald Trump. Pentru dreapta israeliană, atacul a fost posibil tocmai pentru că la granița Israelului a existat un cvasi-stat palestinian: nerecunoscut, dar capabil să orchestreze un atac de proporții.

Nici domnul Macron, nici Sir Keir Starmer sau vreun alt lider european nu mai sunt luați în seamă de autoritățile israeliene. Capacitatea lor, a Europei în ansamblu de a contribui la un eventual proces de pace este aproape nulă, prin comparație cu cea a Statelor Unite. E drept că relația cu statele arabe se va îmbunătăți și, probabil, dezordinile interne se vor atenua o vreme. Este însă un premiu foarte mic, venit foarte târziu.

Publicitate și alte recomandări video