Caută 
1 MIN
Creșterea nemulțumirii românilor față de calitatea vieții reflectată în atitudinile eurosceptice și suveraniste este rezultatul jocurilor politicianiste practicate de o elită care a guvernat pentru conservarea propriilor poziții de putere, izolată de cetățeni și de problemele acestora. Rămâne de văzut cum se vor manifesta și cei care trebuie să strângă cureaua în perioada următoare…
În articolul de săptămâna trecută am discutat despre manifestarea anti-occidentalismului în spațiul sociopolitic românesc, pe care l-am definit ca o poziționare atitudinal-comportamentală și cognitivă ostilă, refractară, extrem de critică față de civilizația lumii Occidentale (Europa de Vest, America de Nord, Australia, Noua Zeelandă) din care și România face parte măcar formal prin admiterea în structurile euroatlantice precum NATO, Uniunea Europeană, spațiul Schengen, prin parteneriatele strategice încheiate cu Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Republica Franceză, Regatul Spaniei, Republica Italiană. Per ansamblu, țările occidentele împărtășesc valorile democrației liberale, ale economiei de piață și ale societății deschise.
Argumentele anti-occidentaliștilor se bazează pe o critică a globalismului văzut ca imperialism cultural, economic și tehnologic, a materialismului și a hiperconsumerismului, a individualismului concurențial, a competiției exacerbate, a laxității morale, a libertinajului sexual, a urmăririi profitului în dauna valorilor spirituale. Anti-occidentalismul refuză, neagă, respinge inclusiv capacitatea statelor occidentale de a produce dezvoltare economică, progres tehnologic și bunăstare socială. Chiar dacă putem admite, fie și în parte, criticile formulate de anti-occidentaliști, să reținem că abordarea lor vine la pachet cu o doză de obscurantism, fals spiritualism (mai degrabă spiritism), iraționalism (cunoașterea este doar revelată), respingerea științei, extremism religios, xenofobie.
În articolul de față propun o discuție despre euroscepticismul românesc, care forjează anti-occidentalismul de dată recentă, concomitent cu diseminarea ideilor suveraniste și gonflarea electorală a partidelor politice care asumă această abordare în afacerile interne și externe ale țării. Ideea că noi, românii get-beget, avem resursele și capacitatea de a ne descurca de capul nostru, fără prietenii (alianțe militare, politice și economice), eventual într-o neutralitate strategică în raport cu puterile regionale și globale (SUA, UE, Federația Rusă, China) nu este tocmai nouă. Independența, libertatea națională înțeleasă ca formă a libertății colective, suveranitatea care înseamnă capacitatea statului de a exercita puterea în cadrul unui teritoriu precis definit au fost deziderate naționale de-a lungul unei istorii zbuciumate în care țările române au experimentat mai degrabă vasalitatea față de imperiile otoman, țarist, habsburgic/ austro-ungar. A fost o perioadă în care România a fost relativ suverană – dictatura lui Nicolae Ceaușescu, de la momentul discursului din 21 august 1968, când a condamnat invazia sovietică în Cehoslovacia, și până la momentul 22 decembrie 1989. Cei care am trăit acele timpuri ne aducem aminte cum înghețam de frig în case, încălzeam apa la mașina de spălat pentru igiena personală, stăteam la cozi imense cu cartele care limitau achiziția unor produse alimentare și acelea de proastă calitate. Am stat pe întuneric, în frig, am făcut foame, dar am plătit în avans datoriile la FMI din orgoliul bolnav al lui Ceaușescu. Am fost suverani(-ști), mândri că suntem români, în sărăcia noastră eram cei mai grozavi dintre pământeni.
Încă din primii ani ai tranziției postcomuniste (1990-1996) s-au manifestat o serie de clivaje politice care au separat spectrul politic: (neo)comunism vs. anticomunism, terapia graduală a tranziției vs. terapie de șoc bazată pe reforme accelerate, suveranism vs. euro-atlantism. Și atunci au fost lideri și partide care au militat pentru suveranitate înțeleasă ca neutralitate strategică în raport cu puterile globale sau cultivarea relațiilor de prietenie cu toate țările și popoarele lumii. Un exemplu de suveranitate, amiciție și bună vecinătate a fost semnarea Tratatului de colaborare între România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acest tratat a fost semnat la Moscova, la 5 aprilie 1991, de către preşedinţii Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov. Câteva luni mai târziu, pe 26 decembrie 1991, URSS înceta să mai existe. În timp ce președintele Iliescu (FSN) și acoliții săi erau preocupațide amiciția cu URSS, celelalte țări ex-comuniste demarau în trombă spre Occident, adoptând reforme curajoase de democratizare politică și liberalizare economică. Abia după alegerile din 1995, prima alternativă democratică la putere, România sub președinția lui Emil Constantinescu (CDR) a virat spre Occident în care suntem integrați formal acum.
După dubla alternativă la putere (testul lui S.P. Huntington) produsă în 2000, când la putere a revenit președintele Ion Iliescu secondat de premierul Adrian Năstase, consensul declarativ privind integrarea euro-atlantică (în NATO și UE) a României a început să se concretizeze în mod treptat. În guvernarea PSD din perioada 2000-2004, am devenit stat membru NATO și am încheiat capitolele de negociere pentru aderarea la UE. De atunci funcționează abordarea consensuală între forțele politice privind politica externă a României, în cadrul comunității euro-atlantice, care implică acceptul de a ceda anumite prerogative în favoarea apărării colective asigurată de NATO, respectiv în favoarea UE pentru legiferarea în anumite domenii, așa cum au procedat toate statele membre în momentul semnării tratatelor de aderare.
Raportarea cetățenilor la integrarea euro-atlantică a fost diferită. Unii dintre noi au fost pro-activi și au profitat cât au putut de pe urma binefacerilor aduse pe fondurile europene, investițiile străine, în timp ce alții au așteptat pasivi ca, mai ales Uniunea Europeană, să ne rezolve mare parte a problemele socioeconomice. După anii grei ai comunismului târziu, se manifesta o așteptare/ speranță cum că vom avea parte de anumite beneficii non-contributive (recompense) pentru suferințele, sărăcia și lipsurile îndurate înainte de 1990. Cetățenii raționali și rezonabili au conștientizat faptul că beneficiile integrării europene nu vor fi suficiente pentru a acoperi toată plaja de nevoi sau așteptări. Banii occidentali (Euro-dolarii) au intrat în România sub forma unor programe de finanțare și afaceri private, dar însoțite de o serie de condiționări privind reforme în domeniul justiției și afacerilor interne, bună guvernare, respectarea statului de drept, prevalența legislației europene asupra celei naționale.
Integrarea europeană a însemnat nu numai beneficii (rezultate), ci și costuri. În mod evident, nu toată lumea a câștigat de pe urma acestui proces. Important este că, din toate analizele efectuate, am ieșit pe plus, ne-am dezvoltat economic, am întrecut Grecia, Ungaria și Portugalia, ajungând din urmă Polonia, dar cu multe inegalități socioeconomice. Cei care nu au reușit să se înfrupte îndeajuns sau chiar deloc din roadele integrării europene au dezvoltat sentimente și atitudini de frustrare, dezamăgire, ură față de situația existentă. Treptat, euroscepticismul sau atitudinea critică față de Uniunea Europeană (instituțiile de la Bruxelles, politicienii și înalții funcționari europeni, procesul de integrare europeană) și-a făcut loc în mintea și sufletului oamenilor care nu (mai) au perspectiva schimbării în bine a situației lor. Potrivit Eurobarometrului 101 din 2024, 38% dintre români se declarau total nemulțumiți de calitatea vieții, cel mai ridicat nivel de nemulțumire în rândul țărilor membre UE. Această stare de nemulțumire se reflectă și în neîncrederea (lipsa de speranță) că lucrurile se vor îmbunătăți în perioada următoare. Aproximativ o treime (31%) dintre români se așteaptă ca viețile lor să meargă mai rău în anul 2025.
Situația economică și mai ales creșterea prețurilor din ultima perioadă impactează negativ gradul de satisfacție (mulțumire) cu privire la viața românilor, indică datele din Eurobarometrul 2024 realizat de Comisia Europeană. Starea de nemulțumire a concetățenilor noștri crește odată cu vârsta: 35% nemulțumiți între cei de 45-54 de ani, 44% nemulțumiți între cei de 55-65 de ani și 55% nemulțumiți între cei peste 65 de ani. Persoanele cu nivel scăzut de instrucție (școală primară și/sau gimnazială) tind să fie cei mai nemulțumiți de viețile lor, cu 57% nemulțumiți între românii cu mai puțin de 8 clase, în timp ce rata de nemulțumire între românii cu educație superioară este de doar 22%. Starea de nemulțumire s-a instalat confortabil în mediul rural, circa 50% dintre românii din mediul rural fiind nemulțumiți de viețile lor, comparativ cu 30% dintre românii din orașe mari. Datele Eurobarometrului din 2024 mai arată că nemulțumirea românilor este asociată cu opinii critice față de UE. Aproape 2/3 dintre românii care au o părere proastă despre Uniunea Europeană se declară profund nemulțumiți de viețile lor. Prin urmare, peste 10% dintre români au devenit eurosceptici, procent care explică orientarea acestora spre lideri și partide politice care practică un discurs populist, suveranist, critic la adresa Uniunii Europene.
Conform unui sondaj de opinie realizat de INSCOP 2025, preluat și de Ziarul de Iași, aproape 70% dintre români ar vota un candidat naţionalist pentru funcţia de preşedinte, care promovează valorile religioase şi susţine familia tradiţională, procentul fiind uşor mai ridicat față de anul 2023. Dintre cei dispuşi să voteze un partid sau un candidat naţionalist pentru funcţia de preşedinte (69,1% din total eşantion în decembrie 2024), 33,1% şi-ar menţine opţiunea dacă un astfel de partid/candidat ar propune măsuri şi politici care ar putea determina ieşirea României din Uniunea Europeană (ceea ce reprezintă aproximativ 23% din totalul participanţilor la sondaj), 61,6% şi-ar schimba opţiunea, iar 5,3% nu ştiu sau nu răspund. Doar 16% şi-ar menţine opţiunea dacă un astfel de partid/ candidat ar propune o apropiere faţă de Rusia. Foarte interesant este că ponderea politică a partidelor auto-intitulate suveraniste în Parlamentul României (AUR – 18,21 %, SOS – 7,67 %, POT – 6,32 %), conform rezultatelor de la alegerile parlamentare din 2024, corespunde întrucâtva ponderii românilor nemulțumiți de viața lor (38%), potrivit datelor Eurobarometrului din 2024. Creșterea nemulțumirii românilor față de calitatea vieții reflectată în atitudinile eurosceptice și suveraniste este rezultatul jocurilor politicianiste practicate de o elită care a guvernat pentru conservarea propriilor poziții de putere, izolată de cetățeni și de problemele acestora. Rămâne de văzut cum se vor manifesta și cei care trebuie să strângă cureaua în perioada următoare…
Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
