Excesele și abcesele istoriei

luni, 30 decembrie 2024, 03:02
1 MIN
 Excesele și abcesele istoriei

Rusia medievală a plătit un crunt tribut pentru modernizarea sau europenizarea ei înfăptuită de Petru. Au murit sute de mii de credincioși. Unii trudind la înălțarea proiectelor sale faraonice, alții în războaie, iar alții în urma represaliilor legate de credință. Și asta s-a întâmplat fiindcă excesele și actele de samavolnicie legate de biserică au întrecut măsura.

Nu există gând sau faptă care să nu aibă urmări, pozitive sau negative, în funcție de intenție și de încărcăturile ideatice sau afective care le-au determinat și aceasta fiindcă gândurile și sentimentele noastre schimbă la fel de mult realitatea ca și acțiunile pe care le înfăptuim. Ciclul existențelor noastre anterioare rămân stocate în inconștient. Legile karmei se desfășoară atât în planul fizic, cât și în planul mental, și transcendental. Ele afectează deopotrivă mersul societății, precum și cursul istoriei. În acest sens cred că multe din suferințele prin care au trecut strămoșii mei mi-au fost înscrise în sânge. Suferințele și visele lor neîmplinite mă bântuie și mă inspiră, căci ele sunt sedimentate atât în planul astral, cât și în inconștient.

Freud a definit inconștientul ca pe un mare și abisal depozitar al tuturor actelor latente și refulate, ale căror vastitate și diversitate sunt greu sau chiar imposibil de perceput. Inconștientul definit de Freud este populat de arhetipurile lui Jung. Existența noastră se află în corespondență biunivocă cu ele. Arhetipurile controlează nașterea, moartea, ca de altfel și experiențele noastre istorice și religioase. În acest sens, istoria omenirii poate fi privită ca o scenă în care ne mișcăm, dar nu oricum, ci ca niște figurine coborâte pe sfori de arhetipurile ce ne induc mișcările din spațiul psihic transcendental.

Legat de istoria familiei mele și a etniei din care provin, lucrurile sunt destul de tulburi pentru a le putea judeca la rece. Au trecut atâta timp, s-au scurs atâtea generații, dar faptele trăite atunci continuă să ne afecteze conștiința. Există în mine o traumă care nu a putut fi stinsă și nici trecută cu vederea.

Totul a pornit la reformă religioasă impusă de voința țarului Alexei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare și a patriarhului Nikon, înfăptuită în anul 1642 cu sabia și biciul, când a început prigoana religioasă. Aflată într-o perioadă de înflorire, Rusia a dorit să-și aducă ortodoxia la un „standard” occidental, urmând ca Moscova să devină – ceea ce spun eu a devenit deja un truism – o a treia Romă. Și pentru a-și atinge scopurile, n-a cruțat nimic, nici propriul său popor, nici propria-i istorie.

Experimentul, primul sau al doilea sau poate chiar al treilea (au fost nenumărate, unele mari, altele mai mărunte) în istoria contorsionată a Rusiei, a început cu schingiuirea și masacrarea propriului popor, nu pentru răzvrătire, ci pentru păstrarea cutumelor credinței și obiceiurilor strămoșești.

Am spus, sau primul, sau al doilea, sau al treilea, pentru că înainte de acestea, vorbesc de reformele lui Nikon, a mai existat unul, dar care a fost, din fericire, benefic pentru dezvoltarea ei, e vorba de trecerea la creștinism în timpul țarului Vladimir. Și acolo creștinismul a fost impus de sus în jos, de multe ori cu forța. Însă după trecerea la creștinism, Rusia s-a întărit ca stat și a înflorit, cunoscând un adevărat avânt cultural, având drept model cultural Bizanțul, dar și Europa creștină.

Al doilea experiment s-a desfășurat spre sfârșitul domniei lui Ivan cel Groaznic, când au apărut primele semne ale apocalipsei prin care va trece Rusia de-a lungul veacurilor. La nașterea țareviciului Ivan, ca în Analele lui Tacitus și relatările lui Suetoniu din Cei doisprezece cezari, legate de Heliogabal sau Nero, un fulger năprasnic a lovit Kremlinul, provocând un incendiu devastator. În afară de aceasta, țareviciul Ivan avea la naștere deja doi dinți, semn considerat de unii a fi malefic, iar de alții de bun augur. Astrologii și cărturarii vremii au făcut o predicție în acest sens, prorocind că viitorul țar cu „un dinte va sfâșia pe unul din dușmanii țării sale, iar cu celălalt va mușca din propriului său popor”. E posibil că aceste prorociri să fi fost făcute mai târziu, spre sfârșitul domniei lui Ivan cel Groaznic, când evenimentele au luat o turnură de coșmar, domnia sa fiind marcată de asasinate, acte de sadism și de tortură la care participa însuși țarul, și de perioade de pocăință, când țarul, îngrozit de propriile sale fapte, se retrăgea în mănăstiri târându-se în genunchi și rugându-se la icoane, în timp ce oamenii săi continuau să asedieze casele boierilor și prăvăliile negustorilor, să devasteze bisericile și mânăstirile, deposedându-le de odoare. Deopotrivă, mistic, dar și sângeros și sadic, dar și bun diplomat la nevoie, țarul și-a pus amprenta profundă asupra destinului viitor al Rusiei. Umbra sa o regăsim și în timpul domniei lui Petru cel Mare și în timpul Ecaterinei cea Mare, dar și în epoca lui Stalin, care a dezvoltat un adevărat cult pentru cruntul său înaintaș.

Al treilea experiment l-au constituit reformele lui Nikon, iar al patrulea a fost Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, cu urmările sale catastrofale.

E posibil, ca de-a lungul istoriei, Rusia să fi trecut și prin alte experimente, care adunate laolaltă, au creat falii karmice în destinul ei.

Interesant este însă faptul că în mentalul colectiv, în ciuda atrocităților înfăptuite pentru implementarea (ca să folosesc un termen actual) reformelor religioase, care au scindat ortodoxia rusă, autorii lor au fost cufundați într-un con de umbră. Nici patriarhul Nikon, nici țarul Alexei Mihailovici nu au fost diabolizați de lumea ortodoxă așa cum a fost Petru cel Mare, a cărui imagine s-a suprapus cu cea a Anticristului. Și acum, mulți pun prigoana pe seama tăierii bărbilor de către Petru. El, reformatorul și făuritorul Rusiei moderne, a devenit pentru mulți pravoslavnici simbolul Anticristului.

Mentalul colectiv nu i-a judecat calitățile, ci excesele, defectele datorate firii sale nestăpânite. Dar din orice punct de vedere l-am judeca, Petru a fost un conducător care a schimbat destinul Rusiei. Fără aportul lui, Rusia ar fi rămas mult în urma țărilor civilizate. Oricum a rămas, dar a făcut, totuși, un pas în față. Apoi trebuie să mai punem în balanță încă un amănunt: chiar dacă a declanșat prigoana, țarul Alexei Mihailovici avea o fire destul de pașnică, nu același lucru am putea spune despre fiul său Petru, care era înzestrat cu toate tarele unui despot. Ceva din spiritul lui Ivan cel Groaznic sălășluia în el. De aici, pesemne, și demonizarea de care am pomenit.

În sfârșit, Rusia medievală a plătit un crunt tribut pentru modernizarea sau europenizarea ei înfăptuită de Petru. Au murit sute de mii de credincioși. Unii trudind la înălțarea proiectelor sale faraonice, alții în războaie, iar alții în urma represaliilor legate de credință. Și asta s-a întâmplat fiindcă excesele și actele de samavolnicie legate de biserică au întrecut măsura.

Lev Tolstoi îl prezintă fără menajamente pe țarul Petru I, numindu-l „fiară cuprinsă de nebunie”, care, îmbătat de propriile-i vise de măreție a omorât sute de mii de oameni, inclusiv pe fiul său Alexei, dezmoștenindu-l și supunându-l la chinuri groaznice, pentru trădare.

Țarul Petru, afirmă Tolstoi în scrierile sale, „se desfată torturând, decapitând cu mâna sa beată”, nedeprinsă să facă descăpățânări dintr-o singură lovitură, chinuind victimele. Tot marele țar „își îngroapă în pământ amantele” și colinda îmbrăcat în veșminte de patriarh, înconjurat de o șleahtă de boieri și negustori depravați, purtând „o lădiță de sticle drept Evanghelie, cu cruci făcute din lulele sub forma membrelor ce plodesc copiii”, înfierându-i pe credincioși ca pe niște animale. Astfel îl înfierează Tolstoi. Și, probabil mulți dintre credincioșii din vremea sa, dar și din alte vremuri. Aceasta e imaginea lui Petru ce-a bântuit mult timp mentalul colectiv.

La fel de necurățător prezintă aceste scene și Alexei Tolstoi: „Oamenii se minunau de unde avea diavolul (Petru, adică) atâta putere? De sărbătorile Crăciunului i-a dat prin cap să cutreiere prin casele oamenilor de seamă în tovărășia cneazului-papă, a celor doi regi, a gheneralilor și a boierilor de sfat (acești fiind luați la rândul lor printr-un ucaz aspru). Toți se ascundeau sub veșmânt, purtau obrăzare… În anul acela, s-a făcut de sărbătorile Crăciunului cea mai mare batjocorire și terfelire a neamurilor de viță, mai cu seamă a cnejilor și a boierilor bătrâni. Vreo sută de oameni, cu fluiere, cobze și țimbale năvăleau prin case fluierând și răcnind turbat. Gazdelor cu frica lui Dumnezeu li se făcea părul măciucă la vederea țopăielilor și a mutrelor hlizite ale musafirilor. Țarul era recunoscut după înălțime și după hainele sale de căpitan de punte olandez; pantaloni scurți de postav, ciorapi de lână, încălțări de lemn și o pălărie rotundă, cu turbane turcești.” Fața țarului era ascunsă după o năframă colorată din care se ițea un nas lung confecționat din carton. Făcând o gălăgie infernală, ceata năvălea în casele gazdelor, întorcând-o cu susul în jos. În curând, aerul din încăperi era viciat de fumul de tutun scos din lulele și de vinul vărsat pe haine și pe jos. Gazda trebuia să bea de două ori mai mult decât musafirii. Cei care refuzau, erau legați de scaune și li se turna băutura printr-o pâlnie pe gât. „Cu cât gazda era de neam mai mare, cu atât mai năstrușnice erau șotiile născocite pe seama lor… Pe cneazul Volkonski l-au mânjit cu funingine și cu smoală, l-au ridicat cu picioarele în sus, i-au vârât o lumânare în șezut și, aprinzând-o, au cântat irmoase, râzând gata-gata să leșine.”

Impresia pe care Petru I o făcea, totuși, asupra contemporanilor săi era aceea a unei enorme forțe şi energii, dublate de o curiozitate intelectuală nestăvilită și capacitate de a învăța din mers orice chestiune, începând cea de a construi o corabie, dar și de a croi o pereche de pantaloni sau de pantofi, sau de a tăia cu mâna sa bărbile boierilor. Avea o minte pe cât de ageră, pe atât de practică, capabilă să înțeleagă și să rezolve atât problemele curente, cât și cele de ordin filozofic. Firea sa aprigă îl împingea spre violență, brutalitate și cruzime. Practicând astfel de excese, țarul, afirmă F.E. Melnikov în Scurta istorie a Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, a călcat în picioare și a „batjocorit întreaga Sf. Rusie, cu tradițiile ei sfinte, cu bunele moravuri și cu obiceiurile consfințite de secole” săvârșind „sacrilegii diavolești fără de noimă”. De aici și diabolizarea sa. Şi totuși, cruzimea și megalomania lui Petru cel Mare, spre deosebirea de cea a lui Ivan Cel Groaznic, nu a avut doar o latură malefică, ci mai degrabă, una de esență civilizatoare. El a pus interesele statului mai presus decât propria-i persoană. Merejkovski îi conturează portretul în a doua parte a trilogiei sale Anticrist, iar istoricul și sociologul Konstantin Kavelin îl prezintă astfel: „Petru e parcă viu printre noi. Continuăm să ne raportăm la el, cum o făceau şi contemporanii lui, îl iubim sau nu-l iubim, îi slăvim meritele sau le diminuăm (…). Va trebui să treacă multă vreme până să-l putem judeca senin pe Petru, imparțial, o judecată dreaptă, care va hotărî cine suntem noi de fapt şi încotro ne îndreptăm.” Nici astăzi Rusia nu a ieșit din această dilemă. Portretul său atârna deasupra scaunului prezidențial al lui Putin.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii