„Exercitiul distantei”

Exista, in ultima vreme, un conflict mocnit, infasurat in pisla unei diplomatii inca precaute, intre generatii, mai ales atunci cind in discutie intra problema compromisurilor din vremea comunismului. Cei tineri acuza colaborationismul si au, in felul lor, dreptate. Cei mai in virsta riposteaza ca nu au dreptul sa arate cu degetul niste mucosi care nu au trait in acele vremuri, care nu au, prin urmare, cum intelege care erau presiunile, riscurile unei opozitii fatise. Si, trebuie sa adaug prompt, au si ei dreptatea lor.
Atitudinile extremiste, de orice fel ar fi ele, mi se par tendentioase. Nici nu poti acuza fara nuante, dar nici nu poti indemna, senin, la uitare. Marea problema este, la noi, faptul ca amnezia s-a instaurat abuziv, nu, cum ar fost normal, in urma unei atente, corecte dramuiri a faptelor. Stergerea cu buretele a cotloanelor intunecate ale istoriei este la fel de blamabila pe cit este acuzatia oarba, patimasa. Teoretic, orice individ are dreptul la iertare, dar cu o conditie esentiala: aceea a spasirii, a marturisirii publice, daca iertarea publica se cere, si a cairii. Dar cite astfel de cazuri cunoasteti? Al. Paleologu si-a dat, in 1990, foc la valiza cind a marturisit pactul cu necuratul securistic. Altii au facut cariere conditionate de ascunderea adevarului. Este cazul lui Sorin Antohi, de pilda. Despre el, dar si despre o altfel de conduita, am de gind sa reflectez, poate superficial si poate stangaci, dar fara nici un parti-pris, in cele ce urmeaza.
Pe de o parte, cazul lui Antohi devine din ce in ce mai interesant din cauza reactiilor pe care le-a stirnit. Nimeni nu ii neaga realele merite stiintifice istoricului. Dar grabita disponibilitate a celorlalti, dintre care multi, probabil, turnati (dar, nu-i asa?, deloc, deloc tradati) de autorul Exercitiului distantei (hmmm!) de a-l ierta, de a-l compatimi chiar pe prietenul lor mi se pare ca ascunde o mentalitate strimba. In primul rind, pentru ca se uita un lucru esential al acestei ecuatii a redemptiunii: Sorin Antohi nu si-a pus cenusa in cap, textul lui autodelator nu echivaleaza cu o spovedanie publica. Asta ar fi fost daca era facuta in 1990. Dar, din oportunism, el nu a avut curajul sa o faca atunci. L-as fi respectat daca si-ar fi riscat cariera pentru a-si elibera sufletul. Dar de unde, el a preferat sa dea lectii de morala in carti-dialog, sa ocupe posturi pe care, in ciuda unor formale (sa acceptam) lacune academice, le merita. Dar totul cu pretul unei minciuni care a durat 16 ani. Asa, aruncata in presa centrala si asezonata cu dezvinovatiri, invocarea unor circumstante atenuante etc., abia acum, cind, oricum, adevarul ar fi iesit de unul singur la iveala, confesiunea nu mai are deloc puterea de a indemna la iertare. Am eu dreptul sa judec? Eu, care nu am trait experienta constringerii, a confruntarii directe cu Securitatea ceausista? Cred ca da, de vreme ce Sorin Antohi, in calitatea sa de intelectual cu dese interventii in discutiile publice, se propunea, implicit, ca model. De vreme ce el a acuzat, retoric, ani buni, un sistem la reusita caruia pusese, iata, umarul. Dar, mai ales, trebuie spus clar, repetat, cu riscul iritarii: colaborationismul nu era obligatoriu. Se putea si fara.
Ma opresc acum la un exemplu. Traieste in Cluj un autor optzecist, nebagat in seama de critici, desi cartile publicate dupa 1989 l-ar fi indreptatit la o glorie macar egala cu a altor congeneri: Vasile Gogea. Pe vremea lui Ceausescu a fost, in repetate rinduri, haituit de Securitate, arestat, batut, maltratat etc., pentru ca a dat in presa franceza interviuri in care vorbea despre revolta muncitorilor brasoveni din 1987 si despre inabusirea acesteia. Nu a dat inapoi, nu s-a lasat intimidat. Dimpotriva. Dus de doi ofiteri catre sediul Securitatii pentru a i se lua declaratii (practica ce a lasat urme, vizibile si astazi, asupra acestui om firav), Gogea si-a mintit ca, escortat de doi soldati si dus catre carcera, bravul soldat Svejk a refuzat sa mearga pe trotuar, destinat oamenilor normali, liberi, si a parcurs drumul in pas tantos, de defilare, pe sosea. Ceea ce, in plin centru al orasului, a facut si scriitorul clujean. Nu fara urmari, evident. In 1990, s-a aflat in Piata Universitatii, devenind una din victimele mineriadei, apoi a facut greva foamei in semn de protest impotriva unor masuri evident comuniste ale regimului Iliescu. Initiator al PAC-ului, s-a retras din politica, scirbit de atmosfera deloc curata. Actualmente traieste cit se poate de discret la Cluj, multumindu-se cu statutul modest pe care chiar nu il merita. Spirit vertical, nu a tacut nici inainte, nici dupa caderea comunismului. Ceea ce a condus, conform obiceiului autohton, la o marginalizare strategica a sa.
Sint doua cazuri opuse, desi cu date initiale asemanatoare. Ceea ce le imprima traiectoria atit de diferita este permisivitatea fiecaruia dintre cei doi scriitori la compromis. Sorin Antohi l-a acceptat, ba chiar a persitat ani buni in a-l ascunde, pe cind Vasile Gogea l-a respins, suportind consecintele. Acum va propun un „exercitiu al distantei”: exista alegere intre cei doi? Mai avem dreptul sa acceptam atit de usor „compromisul” unuia si sa uitam martiriul celuilat? Pentru ca, de cele mai multe ori, cele doua atitudini merg mina in mina…

Publicitate și alte recomandări video