Expoziția de pictură Palimpsest vineri la Iași, semnată Sveatoslav Zacon. O meditație vizuală asupra memoriei, suferinței și transfigurării

Evenimentul are loc la la Galeriile „D.I. Grumăzescu” din Iași, strada Lăpușneanu, numărul 24, în perioada 20 iunie – 01 iulie. Potrivit criticilor, artistul se remarcă printr-o viziune plastică profundă, în care influențele specifice spațiului cultural românesc – din țară, din Republica Moldova și din Europa – se coagulează într-un  discurs vizual coerent și expresiv.

Lucrările prezentate sunt variate – peisaje, portrete, naturi statice – însă nu sunt subsumate unei abordări convenționale de gen. Ele propun mai degrabă o incursiune sensibilă dincolo de aparența fizică, deschizând spații de meditație și sondare spirituală. Reprezentarea este transfigurată, iar realitatea vizibilă devine pretext pentru revelație interioară.

Vernisajul va avea loc la ora 17:00 și va fi deschis printr-o scurtă intervenție susținută de criticul Gabriel Obreja, curatorul expoziției.

Mai jos, câteva observații ale criticului:

„Pictura lui Sveatoslav Zacon (foto sus) nu este o simplă reprezentare a lucrurilor, ci o formă discretă de

doliu.

Un doliu fără plânset, fără cuvinte mari, dar cu materie caldă, grea, suferindă.

Fiecare pește pictat e o relicvă. Fiecare lămâie, o incizie. Fiecare masă – un altar modest al

pierderii.

Corpurile nu sunt frumoase. Sunt adevărate.

Pictura e un ecorșeu afectiv, în care nu vedem mușchi și tendoane, ci straturi de memorie și suferință, depuse în straturi de culoare, uneori aproape supuse combustiei.

Lumina nu e nicăieri completă. Totul pare să vină dintr-un soare interior care nu mai apune, dar nici nu încălzește.

Peștele, în aceste picturi, este asociat uneori unui simbol creștin, dar cel mai adesea este un trup martor. Un rest de viață, o carne care nu mai poate fugi. O ofrandă fără religie, dar cu  smerenie.

Lămâia e tăiată, ca durerea. Dar e galbenă, și încă proaspătă.

E un paradox: acidul vindecă. Durerea purifică.

Fiecare obiect devine un organ afectiv.

Peisajele lui Sveatoslav Zacon sunt uneori hibernale – dar nu ca fundaluri decorative, ci ca spații de așteptare și resemnare.

Casele nu așteaptă pe nimeni. Zăpada nu e rece – e o acoperire a ceea ce nu mai poate fi privit direct.

Fiecare compoziție e o masă liturgică a sărăciei. O frescă funerară domestică.

Se depun acolo jertfa, credința, memoria.

Peștii plutesc într-o eternitate suspendată.

Lămâia taie în carne vie și vindecă totodată.

Casele uitate devin icoane ale unei memorii fragile, dar încă prezente.

Pictura lui Zacon nu caută imaginea decorativă, ci mărturia afectivă.

Nu ilustrează durerea – o transformă într-un ritm vizual purificator.

Iar la capătul acestui drum, dincolo de gardurile rupte și liniștea zăpezii, se întrezărește o lumină inefabilă: aceea a speranței care nu strigă, dar nu dispare.” – Criticul Gabriel Obreja, curatorul expoziție.

Publicitate și alte recomandări video