Fals jurnal muzical. Note din pandemie

Senzaţia e de teribilism tembel, deşi cei doi sunt oameni cu studii muzicale serioase iar show-ul lor e realizat în colaborare cu New York Philharmonic. Când însă artele spectacolului sunt la pământ, în chiar anul în care se împlineşte un sfert de veac de la naşterea compozitorului, un „canceling Beethoven“ pe motiv că simfonia a V-a de Beethoven exclude femeile, pe cei de culoare şi LGBTQ+, e aducător de nesperată audienţă. Dar şi de penibil: Beethoven e o stare de spirit, muzica lui e simbol al libertăţii imposibil de radiat din memoria umanităţii, cea afectivă şi dintotdeauna trează.

O biografie la care revin adesea, de la începutul anului: „Beethoven nu era un romantic şi nu era preocupat mai ales în «a se exprima». Ca în toată muzica sa, chiar dacă au existat ecouri ale vieţii, scopul nu e autobiografia, ci o mult mai largă declaraţie umană. [..] Simfonia a cincea e un tunet în istoria muzicii. Ea aduce idealul eroic individual şi interior, dar nu mai puţin universal, spune povestea unei victorii personale şi a eroismului interior, pictat în tuşe largi pe o pânză epică. A cincea investeşte fiecare om cu eroism sub loviturile vieţii, o victorie deschisă întregii umanităţi şi fiecărui individ în parte. Cursul ulterior al muzicii lui Beethoven a amplificat această călătorie spre interior. Aşa cum o va spune într-o zi: prin suferinţă, spre bucurie“ (Jan Swafford, Beethoven: Anguish and Triumph: A Biography, Houghton Mifflin Harcourt, 2014).
foto 02 insta Patricia Kopatschinskaja foto 03 twitter Cristian Măcelaru
24 septembrie. A ars Filarmonica din Chişinău, în urma se pare unui scurtcircuit stupid. Incendiul e devastator pentru muzicienii din Moldova, rămaşi fără bibliotecă, instrumente şi sală – clădirea „Serghei Lunchevici“, cea mai importantă instituţie de concert de peste Prut, adăpostea între zidurile ei acum mistuite de flăcări ansamblul filarmonic, dar şi formaţiile de muzică populară, uşoară şi jazz. Mulţi români s-au arătat solidari, cu mesaje de încurajare, ceva donaţii în conturile deschide de conducerea filarmonicii la Chişinău şi multe rame la profilurile Facebook.
Un intelectual rafinat îl îndeamnă pe ministrul român al Culturii să construiască o sală modernă pe frontispiciul căruia ar putea să figureze numele moldoveanului Ciprian Porumbescu (!). Care ministru dă asigurări că va căuta soluţii pentru reconstrucţie împreună cu premierul, în timp ce preşedintele Dodon – şi el în campanie electorală! – spune că Filarmonica va avea un sediu nou.
Între timp, mari artişti din Republica Moldova deschid conturi personale (Valentina Năforniţă) sau fac apel la opinia publică (Patricia Kopatchinskaja, Alexandra Conunova) sau sunt pur şi simplu trişti (compozitorul Tudor Chiriac), pe când gâlceava prinde proporţii în social-media: unii basarabeni acuză mâna criminală a interesului imobiliar, alţii n-au nevoie de bani de la români, în vreme ce fraţii lor îşi amintesc că nici ei n-au săli sau sunt cu clădirile în renovare de zeci de ani. O prietenă de peste Prut îmi confirmă temerea că la Chişinău nu va fi construită prea repede o altă Filarmonică. Nu numai acolo.

În aceeaşi seară, românul Cristian Măcelaru debutează în calitate de director muzical al National de France cu un simfonic Debussy-Rahmaninov-Saint-Saëns, cu minunatul Benjamin Grosvenor în Concertul 2 în do minor op. 18, în atmosfera bizară a distanţării pandemice. Și programul destul de bizar pentru un concert de deschidere a stagiunii, chiar şi pentru o stagiune franceză – n-am înţeles de ce era atât de obscura Simfonie a II-a de Saint-Saëns în partea a doua –, dar unul impecabil muzical sub bagheta românului! Concertul e un triumf pentru dirijorul român aşteptat cu afişe în care e salutat în limba română: „Bine aţi venit, Maestro“ în foaierul de la Maison de la Radio, iar Măcelaru e imperial încă din senzualul Prélude à L’Après-midi d’un faune, cu o gestică clară şi flexibilă care dă încredere şi libertate ansamblului încă de la luminosul solo de flaut din intro.
Orchestra e sedusă, cu alămuri dinamice şi un compartiment al corzilor impetuos, cu Sarah Nemtanu concertmaestru, într-un tempo relaxat şi visător. Cu Benjamin Grosvenor în capodopera lui Rahmaninov, orchestra capătă amplitudine sonoră, Măcelaru e partenerul perfect pentru solistul artist în rezidenţă al stagiunii Radio France şi unul dintre cei mai bine cotaţi tineri pianişti ai momentului.
Dedicat şi elegant, Grosvenor e strălucitor în discursul muzical al unui concert devenit din păcate în multe cazuri şlagăr desuet, cu un acompaniament remarcabil de unitar şi echilibrat în orchestraţia densă descâlcită de un dirijor care ştie perfect să asculte şi să dialogheze. Virtuozitate stilistică şi tandreţe călduroasă, fără urmă de sentimentalism sălciu, o versiune cuceritoare primită cu bravo-uri sonore după acordul final. Pianistul răspunde aplauzelor incandescente cu o interpretare delicată în La danza della moza Donosa din Dansurile argentiniene ale lui Ginastera, superbă şi nostalgică coregrafie sonoră în care cred că frumoasa fată poate fi metafora vremurilor dinainte de pandemie.
În partea a doua, al doilea opus simfonic al lui Camille Saint-Saëns, unul de-a dreptul anost cu toată verva şi implicarea dirijorului. Aplauze entuziaste, francezii sunt patrioţi chiar şi atunci când se plictisesc, Cristian Măcelaru bisează inteligent cu superba Rêverie, orchestraţie la una din primele miniaturi pianistice de impact a lui Debussy, datată 1890. Un concert impecabil, chiar dacă eu aşteptam un cu totul alt program. Și, foarte important, primit cu elogii a doua zi de toată presa franceză! Bravo, Cristian Măcelaru! (pentru cei care l-au ratat, concertul poate fi văzut aici: https://www.arte.tv/en/videos/098519-011-A/cristian-macelaru-conducts-debussy-rachmaninov-and-saint-saens/?fbclid=IwAR0FXbaSIQvVvTlYt5Ay_r53Fq-00nvZp_PMpdbrJoBDtT-Po8H2avJwqj0)

Nu ştiu ce mă sperie mai tare, că m-am obişnuit cu concertele online sau că nu mă pot obişnui cu măştile de pe feţele muzicienilor – Cristian Măcelaru şi toţi instrumentiştii din Orchestra Naţională franceză au purtat mască pe tot parcursul concertului, mai puţin Benjamin Grosvenor şi suflătorii.

25 septembrie. Odată cu noul sezon muzical intitulat „Staţiunea Muzicală Brukenthal“, Orchestra Filarmonicii de Stat Sibiu anunţă numirea lui Tiberiu Soare în funcţia de dirijor principal. În vârstă de 43 de ani şi unul dintre protagoniştii scandalului din 2016 în urma căruia balerina Alina Cojocaru şi coregraful Johan Kobborg au plecat de la Opera Naţională Bucureşti, Tiberiu Soare este „un dirijor consacrat, cu o activitate prodigioasă – onorează astfel Sibiul şi pe sibieni, într-o epocă de creştere culturală şi economică. Totul a fost posibil datorită viziunii şi iniţiativei dirijorului Cristian Lupeş, managerul Filarmonicii de Stat Sibiu. Sunt sigur că vom avea o colaborare frumoasă şi fructuoasă, aşteptată atât de artişti cât şi de publicul nostru“, spune Radu Marius, concertmaestru al Orchestrei Filarmonicii de Stat Sibiu în comunicatul oficial al instituţiei.
26 septembrie. Prim-solistul corpului de balet al Operei Naţionale din Iaşi, Vlad Mărculescu, unul dintre cei mai mari balerini români ai momentului, a fost sancţionat cu desfacerea contractului de muncă, după două înfăţişări în faţa Comisiei de disciplină a instituţiei. „Din cauza repetatelor abateri disciplinare, care au adus grave prejudicii de imagine instituţiei, domnului Mărculescu i s-a desfăcut contractul de muncă. Motivaţia este în cuprinsul deciziei de sancţionare. Domnul Mărculescu poate contesta decizia în instanţă“, a declarat pentru „Ziarul de Iaşi“ Beatrice Rancea, managerul ONRI. Vlad Mărculescu va ataca în instanţă decizia: „Atunci voi merge în instanţă şi voi spera ca instanţele să-mi dea dreptate, pentru că am dreptate şi sper ca cineva să vadă ce se întâmplă cu noi şi să se oprească odată abuzurile astea. Eu acum am cei mai buni ani din viaţa mea şi în cei mai buni ani din viaţa mea trebuie să umblu în instanţe, doar pentru că am avut curajul să spun adevărul“, spune Mărculescu pentru Radio Iaşi.

Sunt tot mai convins că scandalurile şi răfuielile din lumea artelor spectacolului au consecinţe catastrofale, mult mai dezastruoase pentru cultura română şi publicul ei decât însăşi pandemia pe care o traversăm.  
27 septembrie. Simt tot mai des nevoia să revin în aceste zile la Bach, şi pe fondul realismului magic din campania electorală. Rămân în buclă la Inventions & Partita, DECCA 2007 cu Janine Jansen, Maxim Rysanov şi Torleif Thedéen, sub şocul respiraţiei atât de vii şi prezente a violonistei, care se aude perfect în căştile mele pe aproape fiecare attacca din miniaturala bijuterie BWV 791 în Mi b, o „sinfonia“ ternară pe care copiii exersează la pian primele noţiuni de contrapunct în şcolile de muzică, aici în variantă trio vioară/ violă/ cello, cu fraze scurte, non-legato, ca nişte intarsii delicate în coloana de aer. Pentru orice muzician mare, respiraţia e susţinere, stâlp prin care om şi instrument devin muzică, dincolo de note. Janine Jansen e unul dintre ei. Cu ea muzica devine respiraţie, Bach linişte. On en revient toujours à Bach.

Publicitate și alte recomandări video