Fanatismul

E clar ca apa de izvor că trăim, la nivel planetar, o radicalizare, probabil fără precedent în evoluția noastră ca specie. Spun probabil, pentru că nu știu exact, din poveștile istoriografice, starea de spirit a oamenilor din alte epoci, deși îmi pot imagina că lumile anterioare nu aveau capacitatea (instrumentală, numerică etc.) de a se înrăi colectiv atât de brusc. În plus, comparația cu anii treizeci-patruzeci nu mă convinge. Atunci s-au radicalizat, cu adevărat, doar nemții și sateliții lor (până și rușii, cu dementul de Stalin în frunte și fanatizați desigur de bolșevism în anii douăzeci, priveau, în 1939, oarecum relaxat, situația internațională, după ce încheiaseră, plini de voioșie, Pactul Ribbentrop-Molotov), pe când Europa și America dormeau liniștite (prea liniștite), așa cum știm din istorie. Azi lucrurile au luat-o complet razna. America, prin Trump, a devenit înfricoșătoare la nivel mondial (fără a mai socoti sciziunile grave din interiorul ei, care îngrijorează în sine), Rusia, China, Coreea de Nord, America Latină (cu Venezuela, Cuba, Columbia și Mexic în prim plan), lumea islamică (Iranul e doar un exemplu) și Israelul nici nu mai trebuie menționate (toate fierb de isterie), iar Europa se pregătește de două lucruri: primo, o radicalizare internă, de resuscitare a extremelor, fie ele de stânga ori de dreapta, și, secundo, o radicalizare externă, de ură fără precedent (ură, din punctul meu de vedere, absolut legitimă) pentru cel mai statornic și apreciat aliat al ei postbelic, SUA (mă întreb, sincer, dacă administrația trumpistă realizează amploarea sentimentelor anti-americane pe care le generează pe bătrânul continent și mai ales consecințele lor, element de neconceput în cei optzeci de ani scurși de la Cel De-al Doilea Război Mondial?). În fine, se vede iarăși limpede că în dinamica statelor propriu-zise au apărut fracturi de gândire ireconciliabile. Blocurile politice se detestă reciproc, oamenii s-ar sfâșia unii pe alții, familiile înseși nu mai au pic de liniște. Dacă ne vom uita în oglindă atenți și noi, inșii presupuși pacifiști și dispuși odinioară la dialog, vom observa niște figuri schimbate, încercănate și rigide, de indivizi pregătiți să pună mâinile pe bâte…

Andrei Pleșu a scris, cu ani în urmă, un editorial strălucit despre „omul fără dileme”. Lumea l-a savurat, l-a admirat și l-a citat frecvent. Nu știu însă câți au prins mesajul adânc al acelui text care anunța, profetic, vremurile pe care le trăim în prezent. „Omul fără dileme” e nebunul actual, care crede, cu îndârjire, că sistemul lui de convingeri, credințe și trăiri e unicul valabil și, ca atare, trebuie impus tuturor prin forță. Dintotdeauna, oamenii și-au asumat sisteme de valori. Nu poți trăi în lume ca o muscă, zburând, defazat, din loc în loc. Trăiești, câștigi experiență și tragi anumite concluzii despre rostul vieții. În general, dacă nu ești vreun geniu înzestrat cu puterea de a crea un nou sistem filozofic, concluziile tale vor coincide (se vor suprapune) cu concluziile altora din trecut, cuprinse deja în seturi de învățături, convingeri și valori transmise de la o generație la alta. Inevitabil, le vei îmbrățișa la rându-ți, iar ele îți vor călăuzi pașii prin hățișul dens al existenței personale. O nuanță devine totuși aici absolut necesară. Prin „îmbrățișarea” unui sistem de valori, individul nu se transformă într-un robot supus necondiționat regulilor îndeplinirii unui program. Într-o entitate fără conștiință carevasăzică. El va continua să analizeze lumea cu propria capacitate de judecată, cu inspirația legii naturale din el, legea bunului-simț, care îl va ajuta să distingă în continuare între bine și rău. Amănuntul sugerează că insul va păstra o gândire critică în raport cu toate manifestările înconjurătoare și chiar cu sistemul său de valori, care nu este și nu are cum să fie unic și irevocabil. A crede unilateral în valorile tale, cele recunoscute numai prin modul tău de viață, ilustrează incapacitatea gândirii critice, lipsa dilemelor (singurele în măsură să te ajute să progresezi, să-ți păstrezi moderația în conviețuirea cu ceilalți) și premisa radicalizării tale (politice, religioase, etnice, economice, intelectuale și așa mai departe). Atunci când îți pierzi spiritul dilematic (în interiorul propriei tale „ideologii”), tu de fapt înlocuiești „valorile” sistemului pe care l-ai îmbrățișat cu niște „dogme” – obtuze, încremenite, restrictive și depersonalizatoare, ca toate dogmele. Îți deviezi convingerile de pe drumul natural al construcției și îmbunătățirii către cel înfundat, al eșecului, fie prin împietrire, fie prin anarhie. A nu accepta, în doze homeopate, elemente din sistemele de valori alternative (chiar opuse adesea) înseamnă a-ți pierde imunitatea în fața bolii secolului, care e fanatismul. Dilema, relativismul și gândirea critică rămân singurele medicamente împotriva acestei maladii planetare contemporane. Ea, maladia în cauză, constituie de fapt adevărata „pandemie” ce ne-a lovit subit, o pandemie devastatoare, care, mă tem, curând, ne va „infecta” catastrofal pe toți.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video