Fără minciuni, comunicarea civilizată a devenit imposibilă. Opinia unui psiholog ieșean

Îi vom spune miresei: Arăți minunat! chiar dacă rochia ei este lipsită de gust, iar cearcănele ei au prins dimensiuni cosmice din cauza nopților nedormite dinaintea nunții. Ești cel mai atent soț! îi spunem partenerului, dar nu ne iese din minte faptul că uită mereu când e ziua noastră de naștere sau de căsătorie. La urma urmei, cum ar fi viața noastră dacă nu ne-am cruța reciproc sentimentele? Sunt multe situații când nu putem evita îndoielile, gândurile dureroase: ar trebui oare să rănim pe altul dezvăluindu-i adevărul gol-goluț? Ar trebui oare informat pacientul cu privire la un diagnostic crunt? Ar trebui să-i mărturisesc partenerului meu că l-am înșelat cu cel mai bun prieten al lui? Șefului meu de birou că este incompetent? Un adevăr teribil, spus fără menajamente, poate fi o lovitură cruntă pentru cineva. Și principala întrebare pe care trebuie să ne-o punem este dacă el sau ea poate accepta acest adevăr.

Psihiatrul Viktor Frankl, părintele logopediei, autorul cărții Omul în căutarea sensului vieții, a dezvoltat un concept pe care el îl numește „optimism tragic”. Viața în circumstanțe critice devine o serie de provocări care trebuie acceptate în fiecare secundă, întrebări la care trebuie să răspundem, găsindu-ne, astfel, prin răspunsurile pe care le dăm, sensul și, de fiecare dată, propriul viitor. Aici nu vorbim despre sensul vieții în general, am vorbit despre acesta într-un articol precedent, ci este vorba despre sensul care derivă din rezolvarea unor probleme specifice, unice pentru fiecare din noi. În fiecare minut, viața deschide multe oportunități pentru o persoană, principalul lucru este să nu le ratăm și să facem alegerea corectă, asumându-ne responsabilitatea pentru aceasta. Apoi – indiferent cât de dificile ar fi circumstanțele – ne spune Frankl, dacă reușim să oferim răspunsuri, viața nu poate părea lipsită de sens. Și cum putem face o alegere corectă? Cum ne putem asuma responsabilitățile? Cum vom ști care sunt răspunsurile potrivite? Știind și acceptând, de fapt, adevărul. O persoană, după ce a acceptat adevărul, devine, dacă nu mai fericită, măcar mai împăcată cu sine. De exemplu, poate fi dureros pentru un copil să afle că nu este fiul părinților lui, ci că a fost adoptat. Dar, dacă înainte era chinuit de suspiciuni și întrebări, acum, după ce a acceptat adevărul, se instalează certitudinea: știe că așa este situația și se poate gândi de acum înainte cum poate trăi ținând cont de el.

Deci, ca să poți accepta, trebuie să ai puterea de a te împăca cu adevărul tău. Pentru unii, credința în ceva, în Dumnezeu, pentru alții, credința în ei înșiși, conferă putere. Cineva poate fi ajutat de logică, ceea ce ajută la a înțelege totul corect. Ei bine, altul poate vedea un sens profund în suferința care apare, fapt care, paradoxal, de multe ori, dacă e gestionată corespunzător, îl poate conduce spre iluminare. Fiecare are propriile moduri de a gestiona sentimentele, în funcție de experiență și cunoștințe, în funcție de educație și temperament.

În timpul epocii „de aur”, ideea de adevăr a fost, în esență, răsucită pe dos. Autoritățile comuniste și-au arogat un monopol, adevărul era partidul și doctrina, denunțurile erau încurajate ca fiind cea mai înaltă manifestare a veridicității, „a mărturisi sincer” în timpul interogatoriului însemna, de fapt, a se incrimina pe sine și pe ceilalți. La o petrecere dacă cineva spunea un banc avându-l ca protagonist pe Ceaușescu, era obligat, ulterior, în urma unui denunț, fiindcă turnătorii erau racolați încă din liceu, să spună „tot adevărul” despre sine, până la detalii intime. Mi-e greață de porcul ăsta de Ceaușescu! a spus prietenul meu, Eddie, la o petrecere între colegi, prin 1988, după vreo două beri și trei pahare de țuică. După ce termin liceul, am să trec Dunărea înot să scap de comunismul ăsta grețos! A doua zi, a fost săltat de pe stradă, pe când se întorcea de la antrenament, în fața clubului Dinamo, și dus într-un beci al securității, unde timp de 30 de ore, neînțelegând ce i se întâmplă, a stat pe un scaun din fier, singur, între patru pereți. Din oră în oră, un ofițer intra în cameră și îi oferea limonadă. Ca să nu ți se mai facă greață altădată, băiete, i se spunea la fiecare pahar, făcând astfel lumină în întrebările lui. Adevărul, vedem, nu era agreat, sistemul cerea doar jumătăți de adevăr. Acelea care se pliau pe propaganda lor.

Moștenirea noastră culturală influențează atitudinea noastră față de conceptul de adevăr, frica de deschidere și intoleranța față de adevărul spus de altă persoană. Societatea, stereotipurile, disonanțele cognitive nu ne lasă, de multe ori, libertatea de alegere. De exemplu, părinții îi spun fiului lor că băieții nu plâng, învățându-l să-și ascundă adevăratele sentimente. Așa că ne punem o mască și nu mai putem distinge fețele din spatele ei. În acest sens, toți suntem participanți la o mascarada uriașă. Ne este frică să ne deschidem sufletul, să spunem ce simțim cu sinceritate, să fim naturali, să nu arătăm celuilalt așa cum suntem cu adevărat. La urma urmei, scoțându-ne măștile, avem nenumărate, ne asumăm riscuri pentru că devenim vulnerabili. Ca răspuns, este posibil să primim o lovitură dureroasă, să nu fim înțeleși, să fim judecați sau respinși. Mai mult, noi – într-o măsură sau alta – ascundem adevărul despre sentimentele și dorințele noastre, chiar și față de noi înșine. Și aceasta este o altă mască, ca să spunem așa, pentru uz intern.

După cum vedem, nu avem întotdeauna puterea de a spune sau a primi adevărul. Ne aflăm într-o stare contradictorie – vrem să cunoaștem adevărul pentru a înțelege ce se întâmplă sau ce s-a întâmplat și, în același timp, fugim de el, ascunzându-ne în spatele propriilor iluzii. Din această cauză, s-ar putea să ne simțim confortabil cu jumătate de adevăr. Sau cu adevărul în doze măsurate, până la punctul în care acesta începe să doară. Prin urmare, o persoană poate avea putere să se confrunte cu adevărul, dar nu cu întregul adevăr deodată, ci doar cu anumite părți din el, deși, după o vreme, ar da orice ca să știe totul, iluzionându-se că aceasta nu i-ar produce suferință.

Pentru a găsi puterea de a accepta adevărul, o persoană trebuie să aibă niște valori care sunt importante pentru el sau un scop în viață pentru care va putea îndura toate experiențele dureroase pe care le poate provoca adevărul în interiorul său, atunci când îi va fi arătat. Când există ceva puternic care motivează o persoană, ea este capabilă să îndure orice durere, poate îndura orice greutate a vieții. Ești încarnarea propriului vis, a spus într-una din emisiunile sale săptămânale la Publive, psihoterapeutul de orientare experiențială și hipnoterapie Dr. Bebe Mihăescu. Practic, fără un vis n-am exista. A spus-o, am crezut inițial, sub forma unei metafore, căci metafora, el fiind și poet, nu este străină naturii sale. Dar psihoterapeutul Mihăescu e, în primul rând, om de știință și nu putea face abstracție, oricât de mult ar iubi poezia, de pregătirea sa. Și asta ne-a dat de gândit, permițându-ne, iată, să facem o digresiune pornind de la această afirmație, în articolul de azi. Potrivit lui Freud, tot materialul care constituie conţinutul unui vis este, într-un fel sau altul, derivat dintr-o experienţă, una chiar poate universală, care emană energie și ca atare, ca orice energie, oferă informație și cunoaștere. Adică, relevă un adevăr. În mod firesc, toți ar trebui să fim adevăr și să acceptăm adevărul ca fiind parte componentă a construcției noastre. Și totuși, nu o facem, o să vedem de ce. Tot în acea emisiune, Dr. Mihăescu a amintit un citat din Biblie, care ne-a atras atenția în mod deosebit: „Felul vostru de vorbire să fie: ‘Da, da; nu, nu’; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău” (Matei 5:37). Adevărul, vedem, nu admite calea de mijloc, ci doar realitatea autentică în integritatea și plenitudinea ei. Și, de multe ori, penalizează, de aceea pentru a fi primit de cineva, acel cineva necesită să aibă curaj, demnitate și rigoare. Desigur, și multe alte calități.

Da, cineva iubește, de exemplu, copiii, pentru care este gata să facă orice, cineva iubește libertatea, fără de care nu își poate imagina viața și o persoană este capabilă să îndure orice doar pentru a fi liber, cineva are un vis sau chiar o misiune într-o viață pentru care este gata să dea totul, toate aceste lucruri sunt capabile să susțină vitalitatea unei persoane atunci când adevărul greu și amar îi este adus la cunoștință. Când nu există nimic drept scop, când nu există sprijin în viață sub forma unei valori, cum ar fi, de pildă, demnitatea, respectul de sine, atunci este mai bine să nu te străduiești să afli adevărul. Ar fi mai bună o jumătate de adevăr sau chiar o minciună, cel puțin nu te va ucide, nici mental, nici fizic. Fiindcă e clar: nu ești pregătit și nici nu faci eforturi să fii. De aceea, putem adeseori întâlni semeni care se mulțumesc să li se spună: „te iubesc enorm, dar, știi, am nevoie de ceva timp ca să îți arăt asta, poate luna viitoare”. A li se spune direct și sincer „nu sunt interesat de o relație cu tine, nu ne potrivim”, ar fi un dezastru pentru ei.

Mulți oameni cred în poveștile pe care le spun. Cineva se convinge în mod deliberat că totul a fost exact așa pentru ca mai târziu să pară convingător altora, în timp ce altcineva acceptă inconștient jumătate de adevăr ca fiind adevăr, pentru că vrea să fie așa, pentru că duce la confortul lui psihic. I-a sucit mințile o vagaboandă! s-a scuzat în public, ani de-a rândul, o cunoștință în fața prietenilor ei, când soțul a decis să divorțeze de ea. E suficient pentru cineva, mulți au compătimit-o. Săraca, a rămas singură din cauza unei ticăloase care i-a spart căsnicia! Adevărul în întregimea lui este că cei doi nu se mai iubeau, nu se iubiseră, de fapt, niciodată. Fusese o căsătorie făcută la repezeală, după două-trei partide de sex, el singur și dornic de a întemeia o familie, ea căutând o formă de protecție pentru a scăpa de unul dintre amanți, căsătorit cu cea mai bună prietenă a ei. Indiferentă la nevoile lui, egoistă, femeia obișnuia să-și țină, sub un lacăt, într-o debara, punguța cu cafea, săpunul „bun” și bomboanele, care pe vremea lui Ceaușescu nu se prea găseau, să nu cumva să i le consume partenerul. Sătul de meschinăria și suficiența ei, conștient că nu putea atinge nici un scop alături de ea, nici măcar acela de a avea copii, pe care femeia îi avorta prin mijloace halucinante, soțul a ales să divorțeze și să se recăsătorească cu cineva care îi putea oferi ceea ce avea nevoie: dragoste, respect, înțelegere. Prin urmare, la astfel de personaje, ca cel descris anterior, mecanismele de protecție ale psihicului sunt declanșate pentru a-i salva de acest chin, chinul de a se vedea exact așa cum sunt ei. Oamenii înșiși încep să creadă în propria lor istorie confecționată, în propria lor jumătate de adevăr, uitând de ceea ce s-a întâmplat sau au trăit cu adevărat cândva. Iar această jumătate de adevăr spusă celorlalți prinde, mai ales pentru cei care trăiesc în acel purgatoriu psihic, acea cale de mijloc de care spunea psihoterapeutul Bebe Mihăescu în emisiunea sa. Cu timpul însă, spun psihologii, adevărul poate începe să iasă la iveală în memoria lor și asta îi va duce la suferință psihică. Din pricina asta, unii dintre ei pot ajunge la grave tulburări și dezechilibre mentale. Prin urmare, pentru a îndepărta această povară din suflet, e recomandat ca ei să poată spune celor care odată au fost înșelați în acest fel cum au stat lucrurile. Bineînțeles dacă vor dori asta, fiindcă cei mai mulți trăiesc doar cu jumătatea lor de adevăr, excluzând orice altă variantă.

Unii oameni, bănuind că ar putea fi răniți, insistă să nu li se spună nimic nou, niciun alt adevăr în afară de cel care se potrivește cu ei. Nu vor să sufere, nu vor să experimenteze dureri mentale, pentru că știu că nu au putere pentru asta. Nu au nevoie de adevăr, nici acum, nici mai târziu. Ei vor ceva ce este ușor de acceptat, jumătatea de adevăr. Astfel de oameni vor numi adevărul amar care îi sufocă o minciună, adevărul o minciună monstruoasă care nu le permite să respire, iar jumătatea de adevăr un fel de colac salvator, care nu numai că ajută la acoperirea minciunilor, ci și îi salvează de adevărul dureros.

Nietzsche însuși a spus că „minciuna este o condiție a vieții”. Știm că poate părea devastator a afirma așa ceva, pentru că suntem învățați de la o vârstă foarte fragedă să spunem mereu adevărul, dar încetul cu încetul ne dăm seama că recurgerea la minciună, la jumătățile de adevăr, duce adesea la obținerea anumitor beneficii. Însă, cu fiecare victorie, devine clar pentru noi că o situație fără parfum de adevăr veritabil nu este niciodată profitabilă pe termen lung. Acesta este optimismul tragic de care vorbea psihiatrul Viktor Frankl. Aceasta este purgatoriul, jumătatea de măsură, de care pomenea poetul și psihoterapeutul Bebe Mihăescu.

Cristina Danilov este psiholog

Publicitate și alte recomandări video