„Fără să devin prea ezoteric, aş zice că nişte forţe au lucrat în favoarea acestui film“

În acelaşi timp, filmul urmă­reşte şi relaţia regizorului cu iubita sa, Paula, inclusiv dificultatea Paulei de a găsi căldură la propriii părinţi – şi ei despărţiţi – atunci când le comunică vestea că vor deveni bunici. Filmul începe cu testul de sarcină care se dove­deşte pozitiv şi se încheie cu momentul naşterii, ambele coperte pline de emoţie închizând o nara­ţiune la persoana întâi atât de cinematografică şi de autentică de parcă ar fi o operă de ficţiune.

Plasat în dificila postură de protagonist implicat într-un proces greu de reconsiderare a rela­ţiei cu propriul părinte, precum şi în cea de regizor care ar trebui să păstreze un ton detaşat, Andrei Dăscălescu reuşeşte să împace aceste poziţii, astfel încât spectatorul să se poată identifica cu personajele şi să le înţeleagă, iar el să nu se transforme în acuzator.

După Menţiunea Specială primită la Festivalul de la Sarajevo, desfăşurat anul acesta doar online, filmul a avut prima proiecţie fizică în cadrul segmentului open-air al Astra Film Festival de la Sibiu (4-13 Septembrie 2020), unde a câş­tigat Premiul Publicului.

Când te-am întâlnit pe tine şi familia ta la Sibiu, am avut un şoc să văd că Ana Sofia deja merge. Abia ce o văzusem născându-se. ☺ Cum priveşti din perspectiva de părinte, acum, filmul?

Au trecut doi ani şi jumătate de la filmarea ultimului cadru din film până ce am reuşit să vedem filmul în prima proiecţie publică, la Sibiu. Timpul are o cu totul altă dimensiune de când sunt tată. Aş putea spune că şi eu am periodic câte un şoc, cum ai avut tu: nu-mi vine să cred că am deja un copil cu care pot discuta, care îmi pune întrebări, care zice că o cheamă „Dăscălescu“. Rolul de părinte e al naibii de greu, dar şi extrem de plin de satisfacţii.

Povesteşte-ne un pic despre cum ai pornit proiectul, când ţi-ai dat seama că vrei să faci un film. Am înţeles bine că ai filmat scena de început (când afli că vei deveni tată) doar pentru a documenta momentul şi fără să ştii că va intra într-un film?

Da, primul cadru din film, testul de sarcină, l-am filmat doar de dragul momentului şi doar pentru cazul în care testul s-ar fi dovedit pozitiv – ceea ce s-a şi întâmplat. Dar ideea filmului mi-a venit la câteva ore după. Cred că a fost şi un mecanism de coping: m-a ajutat să trec peste panica de moment şi peste toate fricile din următoarele opt luni. Ideea de „tată“ fiindu-mi complet necunoscută, mi s-a părut cumva firesc să „mă documentez“ pe subiect, ca s-o spun în termeni profani.

Care a fost momentul când ai ştiut că filmul e gata?

Ideea iniţială a fost aceea de pregătire pentru a deveni tată, de numărătoare inversă din momentul testului până în momentul naş­terii. Pentru siguranţă, am mai continuat să filmez câteva luni, dar la montaj am revenit la ideea iniţială, cu un singur cadru-epilog. Mi se pare aproape incredibil că structura finală este chiar cea pe care am gândit-o în orele de după testul de sarcină. Fără să devin prea ezoteric, aş zice că nişte forţe au lucrat în favoarea acestui film foarte personal. ☺

Filmul e foarte bine închegat – toate scenele sunt la locul lor şi au lungimea potrivită, respiraţia e normală. Cum a decurs montajul? Ți-a fost greu să alegi ce intră şi ce iese, mai ales că era vorba de o poveste atât de intimă? Te-au ajutat sfaturile celor de la HBO Europe (coproducătorii filmului), ei fiind mai detaşaţi emoţional ca tine?

E o secvenţă pe care mi-a fost extrem de greu s-o văd şi s-o tot revăd la montaj, pentru că mă dărâma emoţional. Nu e greu de ghicit care. La montaj l-am cooptat pe Ștefan Pârlog, care a venit cu o pereche de ochi proaspeţi, dar şi pe Roberto Blatt, cu care am un istoric interesant. El a coprodus primul meu film, Constantin şi Elena, şi încă de atunci am tot glumit că îmi este ca un al doilea tată. Aşa că, făcând un film despre primul tată, mi-am dorit să-l am în preajmă şi pe al doilea, ca story consultant.
De mare ajutor au fost şi sugestiile primite de la producătoarea filmului, Anda Ionescu, şi de la coproducătoarea HBO Europe, Hanka Kastelicová. Și nu ne-am grăbit cu montajul, i-am dat timp şi resurse până când am fost mulţumiţi cu toţii.

Ai reuşit să te detaşezi de traumă odată ce ai terminat filmul? L-ai iertat pe tatăl tău? Îl înţelegi acum mai bine sau doar ai făcut pace cu trecutul?

Cuvântul cel mai potrivit cred că e „acceptare“. E mult de discutat şi probabil că nici măcar nu aş pu­tea avea vreodată un răspuns clar la întrebarea asta, dar eu cred cu tărie că filmul ăsta ne-a ajutat pe amândoi să fim într-un punct mai bun al vieţilor noastre, al relaţiei noastre.

Întrebările pe care i le-ai pus tatălui tău, mai ales în ultima vizită (de pildă: „Nu-i un păcat să faci copii şi să-i laşi de izbelişte?“), le pregătiseşi dinainte sau au fost spontane? Spui exact ce trebuie, exact ce spectatorul ar spune.

Nu m-am pregătit dinainte decât cu multă răbdare. Ambele discuţii au loc la finalul vizitelor, iar vestea că va deveni bunic i-am dat-o la vreo patru-cinci zile după sosirea mea acolo. A fost un fel de balet pe sârmă: să aflu răspunsuri fără să-l supăr prea tare, să creez momente în care relaţia noastră să evolueze, să aştept momentul potrivit, să îl urmăresc cu camera, dar şi să ştiu când să mă opresc.

Legat de întrebarea de mai sus, cât de regizate au fost scenele cu tatăl tău? Sunt atât de logice în mecanica filmului încât par decupate dintr-o producţie de ficţiune.

M-a mirat foarte tare să citesc în­tr-o recenzie că discuţiile par pu­se în scenă. Cred că nici dacă tatăl meu ar fi cel mai bun actor din lume, iar eu cel mai bun regizor, tot nu aş fi putut regiza nimic, pentru simplu motiv că, în timpul oricărei discuţii, eram foarte vulnerabil. Stând ascuns în spatele camerei şi încercând să aflu răspunsuri la întrebările care m-au marcat întreaga viaţă, eram mai degrabă în postură de fiu părăsit, nu de regizor de succes.

Ce înseamnă pentru tine faptul că filmul tău cel mai personal de până acum a luat Premiul Publicului la Astra Film Fest? Cum percepi feedbackul acesta?

Cum am şi zis când am primit premiul, eu mă gândesc mult la public în timp ce fac un film. Vreau să transmit emoţii, să provoc, să inspir, nu doar să arăt nişte ima­gini frumoase şi situaţii interesante. Deci Premiul Publicului e minunat, înseamnă că s-a creat o legătură, că filmul meu cel mai personal a ajuns la sufletele spectatorilor. Având în vedere că filmul va avea mai puţine proiecţii fizice decât ar fi avut în condiţii normale, fără coşmarul pandemiei, feedbackul acestei prime întâlniri cu publicul e extrem de important.

Publicitate și alte recomandări video