Fariseii vechi si noi

vineri, 21 septembrie 2012, 18:16
6 MIN
 Fariseii vechi si noi

Scaunul de spovedanie este locul unde, poate mai mult ca in alte situatii, ne poate fi de folos o astfel de autoevaluare, ce porneste de la premisa ca ispita fariseismului este prezenta si astazi, si va fi asa pana la sfarsitul veacurilor. 

Asa cum se stie, anul acesta este dedicat sfantului maslu si ingrijirii bolnavilor. La slujba acestei sfinte taine, se citesc sapte pericope din Evanghelii, intre care prima face referire la pilda samarineanul milostiv pe langa care trec, nepasatori, un preot si un levit (v. Luca 10, 25-37). S-a constatat ca, uneori, cate un slujitor prefera ca, in loc de a rosti intocmai versetul in care se spune ca "un preot se cobora pe calea aceea" (Luca 10, 31), sa rosteasca "un preot al Legii vechi se cobora pe calea aceea" sau chiar "un cuvios oarecare se cobora pe calea aceea". Drept justificare a schimbarii textului se invoca faptul ca, rostit ca atare, textul poate sminti, prin faptul ca ar parea ca face referire la un preot precum cei din zilele noastre. Si atunci apare specificarea "al Legii vechi" sau eufemismul "un cuvios oarecare". Aceasta mica si "nevinovata" modificare nu este deloc un amanunt de neluat in seama, ci constituie un serios prilej de reflectie asupra preotiei si asupra crestinismului de astazi. Evident ca in mintea celui care schimba astfel textul se afla dorinta de a se delimita de nemilostivirea acelui preot din parabola (al Legii vechi, intr-adevar!) si ar vrea sa sugereze ca preotul de azi, fidel marturisitor al lui Hristos, nu ar mai trece nepasator pe langa un om aflat in suferinta. Dar este si un reflex al clericului care este atacat astazi de unele confesiuni neoprotestante, confesiuni care-si invata adeptii ca preotii sunt cei care L-au rastignit pe Mantuitorul pe cruce, iar preotii de astazi nu sunt decat urmasii acelora, de acum doua mii de ani, atacul asupra preotiei sacramentale constituind un argument pe care-si cladesc retorica indreptata impotriva Bisericii bimilenare. Preotia Vechiului Testament este insa doar o prefigurare a celei consacrate de Hristos si, dincolo de denumire si de unele elemente de cult (cum ar fi tamaierea), preotul crestin este cu totul altceva decat era, in vechime, preotul templului iudaic. Cu atat mai stranie este obsesiva acuzare a preotilor de azi ca fiind ucigasi ai lui Hristos, in conditiile in care El a lasat tocmai acestor slujitori ai altarului harul de a fi "iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,1) si de a oferi credinciosilor insusi trupul si sangele Sau, pe care le-a jertfit pe Sfanta Cruce.

Insa pentru a merge pana la capat cu reflectia noastra si pentru a fi onesti intrutotul, trebuie sa mai sesizam si ca aceasta "indulcire" a textului din slujba sfantului maslu mai denota si o frica de a ne asuma cuvinte pe care Mantuitorul le-a adresat, acum doua milenii, celor care se socoteau pe ei insisi ca fiind slujitori ai lui Dumnezeu. Ca si in cazul altor texte din Evanghelii, si in cazul acestei parabole, Domnul ne transmite un avertisment, anume ca exista riscul ca, socotindu-ne pe noi fideli implinitori ai poruncilor divine, sa nu pierdem din vedere esentialul, adica persoana umana, mai ales cea aflata in suferinta. Caci si acel preot, care "se cobora pe cale", s-a ferit sa se atinga de cel ranit pentru ca, de la distanta, se vedea ca omul respectiv era "aproape mort". Or, daca ar fi constatat ca era mort cu adevarat, acel preot al Legii Vechi devenea, prin atingerea trupului celui decedat, necurat, si nu mai putea sluji la templu decat dupa ce implinea anumite ritualuri de curatire. Asa ca el s-a ferit a-l ajuta pe omul ranit, aparent din motive binecuvantate, crezand ca, in felul acesta, respecta o porunca divina.

Tot asa si astazi, exista riscul de a lua anumite porunci ca fiind scopuri in sine si de a pierde din vedere iubirea si mila pe care suntem chemati sa le aratam fata de aproapele nostru. Spre exemplu, daca o persoana, avand o mare durere in suflet, voieste sa se spovedeasca, iar un duhovnic nu ar accepta sa o marturiseasca intrucat nu a tinut post inainte de a veni la scaunul de spovedanie, atunci exista riscul ca acel suflet sa cada in deznadejde si chiar sa recurga la gesturi necugetate. Intr-un astfel de caz, s-ar cuveni a pune mai presus de toate mila pentru un suflet chinuit, nu de a tine cu dinadinsul de o practica bisericeasca (ce e, mai degraba, o recomandare).

            Cum ajungem in capul mesei?

O abordare similara ar trebui sa avem si in cazul celebrelor diatribe rostite de Domnul impotriva fariseilor (din capitolul 23 al Evangheliei dupa Matei). Acestia sunt acuzati ca "leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc sa le miste", ca "toate faptele lor le fac ca sa fie priviti de oameni", ca "le place sa stea in capul mesei la ospete", "sa li se plece lumea in piete si sa fie numiti de oameni: Rabi", ca "inchid imparatia cerurilor inaintea oamenilor", ca "mananca casele vaduvelor si cu fatarnicie se roaga indelung" etc. Sigur ca noi nadajduim ca astfel de cuvinte sa nu se potriveasca niciunui preot din zilele noastre. Dar atitudinea fireasca, duhovniceasca fata de astfel de cuvinte nu este, nici intr-un caz, aceea de a considera ca ele nu ne privesc deloc pe noi, cei de azi. Daca am proceda asa, ne-am face vinovati taman de o… atitudine fariseica, am proceda precum aceia care ii replicau Mantuitorului ca ei sunt "fii ai lui Avraam" si, prin aceasta, se considerau mai presus decat altii, refuzand pana si ideea ca ar putea fi ceva gresit in comportamentul lor. Daca insa ne smerim si consideram ca acele cuvinte, foarte dure, ale Domnului ne pot fi adresate si noua, atunci ne folosim mult, din punct de vedere duhovnicesc, intrucat ele ne vor tine in stare de trezie. Eu recomand citirea lor macar o data pe luna, dimpreuna cu o analiza foarte onesta a propriei noastre vieti, incercand a identifica eventuale situatii in care am facut ceva din categoria celor vizate de Mantuitorul. Spre exemplu, sigur ca, uneori, un preot este invitat sa stea "in capul mesei", iar in sine acest lucru nu este gresit. Trebuie sa ne intrebam insa daca am ajuns acolo pentru ca ne-am dorit asta si ne-am croit, din proprie initiativa, drum catre acel loc de onoare sau am fost invitati si, desi am fi preferat sa stam in locuri mai smerite, din dorinta de a nu mahni pe cei care ne-au chemat, am acceptat o astfel de cinste.

Unul dintre cei mai prolifici filosofi crestini, rusul Nicolai Berdiaev, sesiza in noul fariseism o reala amenintare la adresa crestinismului. "Astazi ar fi o greseala sa credem ca stigmatizarea impotriva fariseilor, de care este plina Evanghelia, se refera numai la trecutul indepartat, la invatatorii poporului evreu. Fariseismul este mereu un element care joaca un rol enorm in viata Bisericii istorice, sufocant pentru teologia si morala crestina", afirma  Berdiaev intr-un articol din 1935. Fariseismul presupune, pentru el, o racire a "flacarii generate de prima revelatie, instaurarea domniei legii, a formalismului", fiind un fenomen care se regaseste, de altfel, in toate religiile lumii. Este un soi de cadere a omului, ca o multiplicare sau o repetare a primei sale caderi, cea edenica. Faptul ca omul are aceasta tendinta de a reduce o viata spirituala vie, traita, la o serie de norme pe care isi propune sa le respecte este, de asemenea, semnul slabiciunii omului. Poruncile lasate de Hristos ne sunt de folos atata vreme cat ne si conduc la o intalnire vie, reala cu Dansul. Altminteri, luate in sine, pot lesne deveni pietre de poticneala, repere ale unei morale bine articulate, dar inerte, care nu poate ridica omul spre statutul de "dumnezeu dupa har".

Scaunul de spovedanie este locul unde, poate mai mult ca in alte situatii, ne poate fi de folos o astfel de autoevaluare, ce porneste de la premisa ca ispita fariseismului este prezenta si astazi, si va fi asa pana la sfarsitul veacurilor. Daca luam aminte la cuvantul: "leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc sa le miste", atunci poate vom intelege mai bine de ce duhovnicii iscusiti nu dau niciodata ucenicilor canoane mai mari decat pot ei insisi a implini. Vom evita astfel dubla masura sau dublul standard pe care-l aplicam propriei persoane, respectiv celuilalt, evitand astfel a ni se mai aplica, de catre popor, deloc onorantele cuvinte: "sa faci ce spune popa, nu ce face popa".

 

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii