„Cum poți să spui asta, nesimțitule? De când face maică-ta ciorbă mai bună ca a mea?!”. Ai gândit cu emoția, nu cu mintea: analiza psihologului Cristina Danilov

Dacă analizăm mai profund lumea în care trăim și felul cum decurg lucrurile în societatea noastră, unde minciunile au devenit un substitut al violenței, concluzionăm, firește, că nu putem avea încredere oarbă în tot ceea ce ne înconjoară și în toți cei pe care îi întâlnim zi de zi. Cei mai mulți dintre noi procedăm astfel. Adeseori, ne blamăm că nici măcar în noi înșine nu putem avea încredere în anumite momente și ne întrebăm oare de ce am acționat într-un anumit fel într-o situație, contrar așteptărilor. De ce oare am fost surd și orb când ea lipsea de acasă? De ce oare nu am chemat poliția atunci când vecinul își lovea nevasta? Pentru că am învățat încă de mici să vedem lucrurile așa cum nu sunt în realitate, în esența lor, să le cosmetizăm, să le pudrăm cu sclipici, doar pentru a ne asigura comoditatea și stereotipurile în care am crescut.

În această lume, tiparele noastre de gândire nu coincid cu ale altora, deci, am spune, vom fi, inevitabil, dezamăgiți, înșelați și, la rândul nostru, îi vom dezamăgi, înșela pe alții. Cam asta e regula vieții. În unele cazuri va fi o înșelăciune, să o numim, inofensivă, iar în altele, vom putea avea parte de dezamăgiri dureroase din cauza cărora putem suferi foarte mult. Lucrul acesta e posibil și fiindcă noi avem tendința de a crede doar în ceea ce este plăcut de crezut, ignorând realitatea care este destul de crudă și nedreaptă de cele mai multe ori. Am fost orb și surd la trădarea nevestei fiindcă așa mi-a convenit să fiu, de fapt, fiindcă starea latentă în care mă aflam era mai comodă decât situația în care conștientizam că sunt înșelat. Nu am sărit în apărarea nevestei vecinului fiindcă am învățat că nu e bine să te bagi în căsnicia cuiva. Comoditate și stereotip. Drept urmare, din cauza înșelăciunii și a autoînșelăciunii, cosmetizând permanent realitatea, facem nenumărate greșeli față de noi și față de cei din jur. Cele mai multe dintre greșelile pe care le facem se bazează pe emoții și pe credința în ceva care se poate dovedi a fi o minciună sau rezultatul greșelii altcuiva.

Deci, cel mai bun instrument care poate fi folosit pentru a lua decizii corecte, de înaltă calitate, este gândirea noastră critică. Gândirea critică ne obligă să ne raportăm constant la ceva, să verificăm acest ceva, să găsim dovezi ale adevărului informațiilor primite, să comparăm unele cunoștințe cu alte cunoștințe pentru a înțelege care dintre ele sunt mai aproape de adevăr, chiar dacă acest adevăr nu ne place. Cu alte cuvinte, a gândi critic înseamnă a nu lua totul de bun din ceea ce învățăm sau știm deja din credință. De aceea spunem că a gândi critic înseamnă, în primul rând, a gândi și nu a crede că orice zboară se mănâncă, a nu judeca, după cum obișnuim să spunem, doar cu inima, cu emoția și chiar cu însăși comoditatea noastră.

Dacă nu gândești critic atunci când faci cumpărături într-un market și, înainte de asta, ai urmărit reclame care te-au inspirat privitor la ce ar trebui să cumperi, nu vei suferi prea mult. Ai cumpărat exact ce ți-ai dorit: brânza care se întinde pe pâine la fel ca în reclamă, detergentul care scoate pata de ulei, conserva care îi asigură pisicii tale un festin regal. Dacă vei cumpăra ceva mai scump sau ceva de care nu aveai chiar atâta nevoie, la urma urmei, nu este nici asta un lucru pentru care ar trebui să suferi. Vei concluziona că meritai și tu să te răsfeți, să zicem, că ți-ai cumpărat un parfum mai scump sau un tricou de firmă și nu vei muri de foame din pricina asta. Voi cheltui mai puțin pentru masă, poate vei spune înainte de a cumpăra parfumul sau tricoul, să-mi scot banii. Luna asta renunț la somon și la berea artizanală. Dar dacă sunteți convins de un amic să faceți o operație estetică de care nu aveați chiar atâta nevoie, investindu-vă toate economiile într-un proiect care a eșuat, fiindcă operația v-a costat nu doar banii, ci și frumusețea, farmecul personal sau sănătatea, atunci înțelegeți că consecințele pot fi grave. Gândirea critică, aidoma proiectului, a eșuat. Cam așa e și în viață: poți să trăiești crezând că faci ceea ce trebuie fără a-ți pune la îndoială conceptul de viață, iar apoi, privind în urmă spre drumul pe care l-ai parcurs, să îți dai seama că te-ai înșelat crunt crezând doar în emoțiile tale, în comoditatea ta, și din această cauză, pur și simplu, ți-ai irosit viața. Ai gândit cu emoția, nu cu propria minte.

Dacă studiezi mai profund comportamentul celor din jur, vei observa că au, ca marea majoritate, elementele gândirii critice încă de la naștere. Gândirea critică este, deci, cum spuneam, capacitatea de a analiza orice informație, atât cea care vine din exterior, cât și cea pe care o avem deja sub formă de cunoștințe, credințe și idei. Ea se exprimă prin faptul că ne putem îndoi de un cutare lucru, ne temem de ceva, avem nevoie de garanții, de dovezi diverse, fie de iubire, fie de siguranță etc. S-ar părea că tot felul de îndoieli și temeri sunt calități negative, așa cum se crede în mod obișnuit. Ei bine, ne întrebăm, de ce sunt necesare îndoielile – doar am învățat că trebuie să fim curajoși, hotărâți, să facem tot ce ne-am planificat și să nu ne îndoim de nimic, altfel nu vom realiza nimic în viață. Dar, de fapt, dacă te gândești bine, o persoană cu gândire critică este o persoană precaută, echilibrată, atentă la pașii pe care îi face într-un proiect de viață, atentă la sentimentele sale, inclusiv la sentimentul de frică. Prin urmare, unele lucruri se contrazic: ca să reușești într-un proiect, ne spun unii, nu-i nevoie de gândire critică, s-ar putea ca aceasta să te împiedice să ajungi la reușită. Trebuie doar o încredere oarbă în tine, să-ți spui de 10 ori în oglindă cât ești de deștept, de frumos, de iscusit și reușești. Dar, cu toții avem nevoie de filtre prin care să trecem orice informație pe care o folosim pentru a lua decizii corecte în viață, pentru a acționa cu înțelepciune în multe situații. Fără acestea, putem fi aruncați înainte și înapoi, fără să înțelegem ce și de ce facem ceea ce facem. Dacă îi asculți pe toți din jur cum ar acționa ei în situațiile pe care le încerci tu, dacă ai avea încredere oarbă în alții, dacă te vei băga într-un proiect doar pentru că ți-ai vorbit în fața oglinzii și ești încrezător, nu știi unde vei ajunge sau ce vei pierde. Și mulți, din nefericire, împrumută modele de rezolvare a problemelor lor de la ceilalți, chiar dacă aceste modele nu li se potrivesc. E mai simplu să împrumuți, așa cred mulți, decât să îți pui singur mintea la treabă să găsească soluții pentru problema ta, în funcție de tipul tău de personalitate, de detaliile situației în care te afli, de modul tău de a gândi existența, de tipul de oameni cu care te înconjori. Într-un alt articol, am scris despre femeia care începuse a-și urmări soțul ca un veritabil Sherlock Holmes, scotocindu-i prin buzunare, ascunzându-se prin localurile unde el avea întâlniri cu diverși parteneri de afaceri, la sfatul amicei sale care proceda în mod similar cu soțul ei. Amica a rămas în aceeași relație cu soțul, femeia, însă, a distrus o căsnicie care nu avea nicio problemă, distrugând nu doar căsnicia, ci și mica afacere a soțului ei, un soț, de altfel, iubitor, responsabil și fidel.

Gândirea critică este unul dintre cele mai importante filtre care ne încetinește acțiunile necugetate. Ne face să ne gândim la atitudinile oamenilor care ne spun ceva, la modul lor de a acționa, la câștigurile și la pierderile lor, raportând toate acestea la ceea ce noi înșine știm, gândim, procesăm, simțim. Poate că ceva nu este așa cum ni se pare nouă, prin urmare, ar fi necesar să ne îndoim, ar trebui să verificăm dacă lucrurile pe care noi le vedem în acel fel sunt reale, pertinente, corecte. Poate că nu știm care este adevărul într-o anumită chestiune, dar totuși nu putem accepta cu ușurință convingerile altuia, cuvintele altcuiva, modul lui de a acționa, ca adevăr suprem, decât dacă primim confirmarea adevărului prin propria noastră investigație. Așa vom reuși să luăm decizii adecvate situației noastre de viață, trecând totul prin gândirea noastră critică, nu a altuia.

Gândirea critică poate fi considerată gândire matură, deoarece se confruntă cu egoul nostru, partea primitivă a naturii noastre, în care zace în tihnă, printre altele, și comoditatea noastră. Egoul ne convinge constant că suntem mai buni decât suntem cu adevărat, mai deștepți, mai corecți, mai frumoși, în timp ce gândirea critică ne înghiontește să ne gândim de două ori la acest lucru. Când o persoană începe să se gândească că poate nu este atât de inteligentă pe cât crede, atât de talentată, atât de frumoasă încât să dea lumea pe spate, gândirea sa devine mai matură. Pentru că va începe să caute confirmarea celor spuse, iar atunci când nu le găsește așa cum și le-a imaginat, va umple golurile pe care egoul nu le-a sesizat. Acest fapt va declanșa evoluția personală sub stricta supraveghere a gândirii critice. Și nu vorbim aici de criticul interior, care este o altă poveste. Așadar, poate persoana va îndrăzni să citească mai mult, se va informa mai mult, poate va merge la un salon de înfrumusețare, la o sală de sport, va fi mai atentă cum se comportă cu ceilalți sau cum se îmbracă, va face, oricum, schimbări. Dacă avem unele îndoieli cu privire la propriile aptitudini sau capacități, vom fi mai atenți și precauți în afirmațiile noastre, ne vom verifica propriile teorii, planuri, scopuri, decizii pentru a exclude posibilitatea de a greși din cauza iluziilor. În timp ce mă gândeam la cele ce voi scrie astăzi, mi-am amintit o scenă hilară petrecută cu mulți ani în urmă, în care protagonistă era o vecină de la parter. Ori de câte ori se muta cineva în bloc, obișnuia să facă o invitație noilor locatari să-i guste din bucate. Era un fel de bun venit, pe care nimeni nu-l refuza, o vecină atât de amabilă, de cumsecade, nu putea fi refuzată. Doar că ceea ce nu știau invitații era că, pe durata mesei, femeia avea obiceiul de a se lăuda cu talentul său inegalabil, după opinia sa, de a găti. „Nici o femeie din lume, să știți, nu gătește mai bine ca mine! Fac cea mai bună ciorbă din lume!” „Vă place clătita? Normal că vă place, eu fac cele mai bune clătite din lume!” Și o ținea așa până la ultima îmbucătură. Din jenă, din prea mult bun-simț, din complezență sau poate ținând cont și de vârsta ei înaintată, vecinii-invitați o complimentau: „Sunteți o bucătăreasă pe cinste”, „Da, faceți multe bunătățuri!”, „Ciorba foarte bună, într-adevăr!” – fiecare în felul său. Într-o zi, a invitat și un tinerel abia mutat în bloc să-i guste bucatele. Doar că tânărul n-a fost chiar atât de entuziasmat de borșul din castron și deranjat teribil de insistența femeii de a-și sublinia excesiv calitățile înnăscute și unice de ciorbar, a replicat: „Doamnă, pentru mine, maică-mea, i-a spus razant, este cea mai bună bucătăreasă din lume. Și dumneavoastră gătiți bine, vă apreciez, dar pentru mine mama e cea care face cea mai bună mâncare, nimic nu se poate compara cu borșul și mâncarea de cartofi pe care mi le trimite cu casoletele la Iași.” Replica a înnebunit-o pe biata femeie. „Cum poți să-mi spui asta, nesimțitule? Dar cine naiba e maică-ta?! De când face maică-ta ciorbă mai bună ca a mea?!” striga în fața ușii spre tinerelul ieșit în viteză din apartament, în timp ce noi, vreo cinci vecini care așteptam liftul priveam îngroziți și amuzați în același timp scena. Din cauza egoului nostru, mai ales atunci când suntem „umflați”, când nu avem limite, facem un număr incredibil de greșeli. O astfel de persoană poate crede în general că este singura talentată, iscusită care face totul perfect, iar restul nu a încercat niciodată să facă așa ceva ca ea. Prin urmare, nici nu se va gândi să studieze sau să țină cont de experiența altcuiva, ci se va grăbi imediat să catalogheze, să disprețuiască, după care va suferi o înfrângere zdrobitoare, deoarece nu s-a pregătit corespunzător pentru a primi adevărul. O astfel de persoană este oarbă din cauza egoului său, nu-i pasă de nimic și crede, în comoditatea gândirii ei, că este inegalabilă. Dar gândirea critică ne permite să ne trezim, să vedem și partea mai puțin plină a paharului, să ne evaluăm corespunzător și, mai ales, să nu părem ridicoli în ochii celorlalți.

Ce poate distruge capacitatea noastră înnăscută de gândire critică? Orice ne împiedică să ne gândim profund la ceva, să ne documentăm, să reflectăm sau, după cum se spune, să filosofăm. În special, educația dogmatică dă o lovitură puternică gândirii critice, care interzice unei persoane să se îndoiască de anumite cunoștințe fundamentale, teorii și o învață să aibă încredere oarbă în anumite surse de informații, de exemplu, în persoanele cu autoritate. Sunteți familiarizat cu situația în care sunteți ridiculizat fiindcă ați încercat să combateți teoria cuiva doar pentru că autorul acesteia este o persoană celebră și respectată? Cum poți tu, ți se poate spune, un individ care nu a realizat nimic notabil în viața asta, n-ai scris un raft de lucrări științifice, ai citit doar câteva cărți, să pui la îndoială concluziile unui om de știință? Cine ești tu care n-ai făcut niciodată politică să judeci deciziile oamenilor politici, să pui la îndoială afirmațiile lor? Și în acest spirit, o persoană își poate pierde, pur și simplu, capacitatea de a căuta dovezi, de a se îndoi de afirmațiile altuia, de a verifica declarațiile cuiva și, pur și simplu, va lua totul de bun și va crede orbește în ceea ce spune celălalt, „profesionistul”. Dacă medicul va spune că mori curând, nu vei mai căuta și un alt medic pentru o altă opinie, pentru un alt tratament, pentru o operație, te complaci în diagnosticul pus de el, așteptând să-ți bată moartea la ușă. Pentru că așa a zis medicul, care știe ce spune, unde mai pui că e și profesor. Lipsa gândirii critice nu încetează să scoată în lumină ridicolul din oameni: o cunoștință mi-a spus înlăcrimată că nu s-a putut odihni, de tristețe, multe nopți la rând când a aflat că Mircea Cărtărescu nu a luat Nobelul. Cum nu-mi propusesem să fac consiliere în fața Pieței Chirilă, am întrebat-o doar ce carte a lui Cărtărescu i-a plăcut în mod deosebit. Nu citise nimic. „Dacă toți zic că e geniu, vorba aia, oameni care au școală, au cultură, au scris mormane de cărți despre el, ce rost mai are să citesc eu, un simplu cetățean, așa doar ca să mă aflu în treabă…” O sursă autorizată, deci, nu poate minți sau greși, vor spune mulți. „Vreau dovada!” funcționează, a devenit literă de lege încă de la procesul Împușcaților. „Dovada” va fi ceea ce gândește altul, considerat de unii ca fiind cel mai în măsură să gândească pentru altul, nu ceea ce procesăm, analizăm, studiem și emitem noi. Așadar, în acest fel, te vei obișnui treptat să privești viața cu ochii celorlalți, cu ochii societății. Și vom face asta, ignorând, cu bună știință, gândirea noastră critică, pentru a nu fi dezamăgiți sau să nu-i dezamăgim pe alții. Ceea ce nu luăm în calcul este că ne complăcem într-o minciună dureroasă, numită comoditate, pentru care, mai devreme sau mai târziu, vom plăti cu prețul psihicului nostru.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video