Fața nevăzută a logicii

„Nu eram interesați unul de celălalt. Era doar colegul meu de muncă, mai stăteam la câte o vorbă- două, dimineața. Uneori pregăteam eu cafeaua, alteori, el. Doar o prietenie și nimic mai mult. Apoi, mi-am văzut de viața mea, m-am căsătorit cu actualul soț, am făcut trei copii, am urmat un curs de asistentă medicală. Drumurile noastre s-au despărțit. Anii au trecut, 15 ani, evenimente, bucurii și necazuri, așa cum e viața… Cu el nu țineam legătura, normal, nu aveam de ce să o țin, fiecare era pe drumul lui. Un fost coleg, ca mulți alții. Eu cu ale mele, serviciu – casă, un serial seara, copiii cu temele, deci, o viață normală, așa cum duc oamenii normali. L-am revăzut, însă, în urmă cu trei ani, întâmplător. Am avut parcă o explozie de emoții, parcă m-aș fi întâlnit cu un fost iubit, cu iubitul vieții mele, am simțit un fel de durere, deznădejde, acasă am plâns așa fără motiv, nu știu cum să vă spun ca să înțelegeți și să nu mă judecați. Așa ceva este anormal, știu. Eram doar colegi de birou! Nu e logic ce mi se întâmplă! …Sunt o femeie măritată, o femeie serioasă, să știți. Mă gândesc că am o problemă psihică, gândurile mele nu-s normale, am luat-o razna… Nu vreau să credeți că sunt o ușuratică, o soție rea, o mamă denaturată, ca altele, vă repet, sunt o femeie serioasă.” Ascult povestea. Întreb, totuși, încă o dată, dacă în trecut, între ea și acel „el” a fost doar o simplă prietenie. Acel „mi-am văzut de viața mea”, acel „parcă m-aș fi întîlnit cu un fost iubit, cu iubitul vieții mele” au atins butonul roșu. În ciuda poveștii sale, am dubii că acolo s-ar fi petrecut doar o prietenie dezinteresată, construită în jurul ceștii de cafea, dimineața. „A fost, să zicem… recunoaște într-un târziu, când credeam că eforturile mele sunt zadarnice, mi-e rușine să vă spun… eram și noi tineri, ne-am întâlnit de două ori acasă la el, mama lui cred că nu mă plăcea. Am pus mâna pe telefon, am jignit-o, i-am spus niște lucruri urâte, știu, am făcut un lucru prostesc, iar el nu a putut trece peste. Cred și acum că dacă nu era ea, am fi fost fericiți. Dar asta e de ordinul trecutului, e uitat, nu vreau să-mi reamintesc… era doar un coleg și atât. Eu vreau să aflu doar atât, sunt sau nu normală?”

Psihicul uman este capabil să ne surprindă întotdeauna cu rezultatele sale neașteptate, sub forma ideilor care vin în mintea noastră, a deciziilor și a acțiunilor pe care le întreprindem. Psihicul este o entitate complexă, deși, în general, e controlabil. Cam așa ar trebui să stea lucrurile, adică să putem controla psihicul, după un scenariu bine definit: să comunici cu o persoană, să îi explici de ce este un anumit lucru așa cum este, să îi oferi argumente raționale și apoi să te asiguri că persoana înțelege totul, că a început sa acționeze „corect”, în concordanță cu bunul său simț și, bineînțeles, cu așteptările tale. În acest mod, totul ar fi simplu, diferențele dintre noi, cu siguranță, nu ar mai exista, cum n-ar mai exista nici divergențele, nici opiniile diferite, nici modurile diferite de a ne trăi viața, sentimentele, emoțiile. Dacă logica ne-ar impune un anumit șablon, să facem toți așa cum spune logica, am fi perfecți. Dar nu e așa, o persoană nu este o mașinărie, un robot, nu acționează întotdeauna conform legilor logicii. O persoană, de pildă, poate fi atât de ancorată în deznădejdile și suferințele sale, încât nicio logică, nicio terapie nu o va determina să-și schimbe punctul de vedere, dacă ea nu va dori să iasă din ele. Și totul pentru că influența psihicului asupra conștiinței sale va fi atât de puternică încât va determina întreaga sa viață. Dacă conștiința sa a generat o minciună în jurul căreia și-a clădit viața, fiindcă nu a putut suporta trecutul, e dificil să iasă din ea, fără un ajutor, pentru a se redefini prin prisma adevărului.

Știm, de pildă, că dorința persistentă și obsesivă a unei persoane pentru norma absolută indică o tulburare psihică. Se pare că respectarea strictă a regulilor, dorința de a nu ieși în evidență făcând un lucru necuvenit și de a rămâne „normal” indică deja o abatere. Iar motivul pentru acest comportament este sentimentul că modul nostru de a ne comporta este evaluat constant de către alții. Acest sentiment de anxietate face o persoană să renunțe la individualitatea sa. „Normopatia” este o obsesie pentru normalitate, pentru acea logică de care vorbeam, în spatele căreia o persoană își ascunde, de fapt, haosul interior: o astfel de persoană lucrează uneori până la epuizare din lipsă de hobby-uri, își clădește o familie în care totul decurge „normal”, el sparge lemne, ea gătește, apoi se uită la serial, în timp ce în ei mocnește răzbunarea, nemulțumirea sau ura față de partener, de viața pe care o duc împreună, dar în adâncul sufletului este complet dezorganizată, dezamăgită de sine, cuprinsă de anxietate, „să nu cumva să greșească” cu ceva în fața lumii. Orice iese din șablonul rutinii e o rușine, e „anormal”, iar lumea care stă de veghe după colț o va „taxa”, crede ea, la prima abatere. Asemenea persoane le întâlnim adeseori, sunt cele care îți explică întotdeauna cum ar trebui să te porți, cu ce să te îmbraci ca să nu arăți indecent, te corectează la fiecare cuvânt spus, îți contracarează brutal opiniile, te critică dur dacă nu gândești ca ele. Nemulțumirea pe care o manifestă vizavi de tine este, de fapt, nemulțumirea față de propria lor viață. Ar scrie mai bine ca tine, ar purta colanți mai frumoși ca ai tăi, ar face sex de trei ori pe zi și mai bine decât faci tu, dar nu, nu pot face toate astea pentru că „normalitatea” lor nu le lasă. O nemulțumire care îi conduce încet, dar sigur, spre patologic dacă nu se intervine la timp.

Psihicul este, deci, ilogic. Facem o asemenea afirmație, fiindcă vedem prea bine că nu are limitele pe care le oferă logica. Structura sa depășește limitele cunoscute nouă, e dincolo de limitele calculelor logice. Acest lucru poate fi văzut cel mai bine în vise, când experimentăm adesea scenarii ilogice în care o persoană poate fi mai întâi într-un loc, apoi se găsește în mod inexplicabil în altul, mediul său se poate schimba spontan, face lucruri care nu pot fi făcute în viața reală, de exemplu, a zbura sau a vorbi cu morții sau cu animalele. Într-un vis, totul pare normal, nu îi acordăm atenție, imaginile se schimbă, cursul lucrurilor se schimbă, într-un mod care este de neînțeles pentru mintea logică, dar nu ne facem griji pentru asta. Iar când ne trezim, începem să ne amintim visul și adesea vedem că a fost o prostie, din punctul de vedere al bunului simț și al logicii. Poate nu în toate, dar în multe privințe, visul a fost cumva ilogic, unele lucruri din el sunt greu de explicat. Adevărat, mintea noastră conștientă încearcă apoi să proiecteze un șablon logic, să găsească explicații, dar scenariul este încă ilogic în forma sa originală. Acesta este genul de psihic pe care îl avem – de neînțeles prin logică, de aceea spuneam anterior că nu are limite. Nu putem spune, deci, că acesta este ceva anormal, că ilogicitatea psihicului nostru este greșită. Este doar ceva care nu cunoaștem atât de profund, cel puțin cu mintea noastră conștientă care este limitată. Poate că psihicul necesită o abordare specială, după cum vedem, încă mai putem filosofa pe marginea acestui subiect, încă mai este nevoie de studiu pentru a avea o imagine mai amplă asupra lui.

Uneori, când te confrunți cu ceva nou în interioritatea ta, care sparge tiparul, șablonul cu care ești obișnuit, să zicem o emoție foarte puternică, pui întrebarea: „oare este totul în regulă cu mine?” Unde este granița dintre normal și anormal? Cred că fiecare dintre noi și-a pus această întrebare, oare nu cumva atitudinea mea denotă că am o problemă? Este important pentru noi să înțelegem că ilogicitatea raționamentului, a ideilor, a acțiunilor noastre, care devine o consecință a manifestării psihicului nu este întotdeauna nocivă ​​și, uneori, este ceva care poate ține de, să zicem, genialitate, împlinire, dorință, perspicacitate, perspectivă. Prin urmare, nu ar trebui să ne fie frică de asta. Psihicul este complex pentru că este greu de controlat și chiar și atunci când credem că o facem, nu îl putem controla complet. Nu e o gelatină care stă mulată frumos într-un borcan. Dar setul bogat de gânduri pe care le are și procesele care au loc în el ne pot fi foarte utile în reglarea unui anumit comportament care poate părea ilogic la prima vedere. Intuiția este și ea un produs al părții inconștiente a minții, adică al psihicului. Deci, nu al logicii. Oamenii se bazează adesea pe ea în loc să folosească calcule, machete, pentru a fi siguri că iau decizia corectă. Dar cel mai important, intuiția nu dă greș pentru cei care știu să o asculte. Autohipnoza este, de asemenea, opera psihicului. Psihicul poate transforma o pisică într-un leopard chiar și atunci când nicio logică nu va permite acest lucru. Desigur, nu în toate cazurile acest lucru se poate întâmpla, o persoană cu voință slabă, de pildă, nu este capabilă de acțiuni puternice. Dar lucrul adecvat cu psihicul ei poate corecta acest lucru.

Desigur, „normopatia”, ca și alte forme de comportament excentric, nu este un simptom al unei tulburări atâta timp cât starea actuală de lucruri se potrivește persoanei și nu reprezintă un pericol pentru ea sau pentru ceilalți. Nu îi ucide dorințele, nu îi suprimă acțiunile, nu o face imposibilă în relațiile cu cei din jur. Dacă cineva merge în fiecare zi la biserică și în sinea ei bombăne la adresa celor care nu fac asta, dar acest lucru nu dăunează nimănui, nici ei, nici celor din jur, nu putem vorbi de normopatie. Mai degrabă de un obicei. Am vorbi de normopatie patologică în momentul în care persoana nu își va lăsa copiii să meargă la școală pentru a-i duce la biserică dimineața, ar incedia casa vecinului pe motiv că e necredincios, și-ar sudui colega de birou că nu citește acatistele după ce a semnat condica. Sigmund Freud a susținut că toată lumea este doar parțial normală: nu există normalitate. Ne-a liniștit. Cineva care adesea nu se simte împăcat cu el însuși, dar este capabil să contacteze, să relaționeze cu alte persoane și să aibă grijă de sine, care poate menține impulsurile și dorințele în cadrul general acceptat: anxietate, invidie, îndoială de sine, este într-o „normă statistică”. Obiceiurile noastre, mofturile, ciudățeniile, trăirile noastre uneori duse la extremă – toate acestea sunt urme ale experienței noastre, semne speciale ale sufletului nostru. Normalitatea absolută, sută la sută, este de neatins în principiu – este o iluzie. Când nu vom înțelege acest fapt, că este o iluzie, atunci am depășit deja granițele normalului. Cei care se cred normali, în sensul de perfecți, perfecți în comparație cu alții, sunt deja în sfera patologicului.

Dacă direcționăm gândurile unei persoane în trecut, așa cum se face adesea în consiliere sau terapie, atunci când trebuie să descoperim istoria problemei sale pentru a găsi locul sau evenimentele în care gândurile persoanei au zăbovit, bântuind-o, atunci, în unele cazuri, vom constata că ele, persoanele, nu vor dori să își amintească acest trecut, nu vor dori să-l interpreteze corect, pentru că atunci, cândva, s-au comportat prostesc, au comis un act necugetat, iar prezentul este rezultatul pe care îl trăiesc pe bună dreptate. Nu vor să fie conștienți de această legătură dureroasă pentru ei, nu vor să se vadă într-o lumină proastă, nu vor să experimenteze alte situații care sunt dureroase pentru ei, deși le poate ajuta să scape de suferința emoțională. Dacă mărturisești, am mai spus-o, ești pe jumătate vindecat. Dacă mărturisești, ierți. Te ierți pe tine însuți. Oamenii nu vor să discute despre trecut, prin urmare, ar putea să refuze să facă acest lucru construind o falsă poveste despre sine, o poveste cu care poate să înșele chiar și un specialist. Eul lor le va picta o imagine complet falsă sau parțial distorsionată, selectivă a trecutului, pe care o vor transmite și altora. Trecutul, așa cum a fost el, îi doare, o durere insuportabilă. Dar exact acea parte a lui, care este ieșită din tiparul logicii, îi creează o problemă în prezent.

Prin urmare, multe momente neplăcute din trecut sunt păstrate sub cheie de către oameni. Există aici o logică, dacă tot am vorbit despre ea, care nu ne este familiară, o logică primitivă, a cărei esență, al cărei scop este să salveze viața unei persoane, astfel încât să nu se rănească din nou din cauza experiențelor negative trăite cândva. Ne ferim de amintirile dureroase ignorându-le, pentru a scăpa astfel de durerile psihice. Egoul protejează personalitatea unei persoane, permițându-i să se prețuiască mereu, în orice situație, să-și considere viața valoroasă, oricât de ticăloasă, slabă, nefericită ar fi, indiferent de greșelile pe care le face, indiferent de paguba pe care o are în urma trecutului său. Aceasta face parte din munca instinctului de autoconservare. Iar logica obișnuită, normalitatea de care vorbeam și care ne cheamă să înfruntăm adevărul, adevărul despre noi înșine, să-l ascundem de noi înșine, funcționează în multe situații.

Căci omul, definit prin psihicul său, este complex. El nu percepe doar logica, logica poate fi înșelătoare, poate păcăli creierul manipulând date false, amintiri false, povești false, în numele normalității, ci și partea inconștientă, misterioasă a minții noastre, capabilă, după cum știm, să dezgroape cadavrul trecutului pe care îl doream uitat. Pentru că logica nu înseamnă adevăr, mai ales când e vorba de natura umană.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video