„Așa a fost scris” – Discursul despre soartă și predestinare al unui cunoscut intelectual ieșean

Cred că obsesia predestinării – atât de prezentă în mentalitarul tradițional și, cu precădere, în cel antic – nu l-a părăsit pe om nici astăzi, în ciuda dezvoltării științei, a progresului tehnologiilor și a rafinării religioase. Suntem încă tentați să punem totul pe seama destinului și poate că, în bună măsură (voi recunoaște acest lucru de la bun început), avem și dreptate să procedăm astfel. Într-o lume încărcată de enigme, supoziții și speculații, destinul a rămas, să admitem, o certitudine. El are capacitatea „conceptuală” de a explica plenar universul și, totodată, deține forța „hermeneutică” necesară de a învesti cu sens intervalele criptice ale existenței. „Clarifică”, „dezvăluie”, „lămurește”, „prezintă”, „expune”, „ilustrează”, „dovedește”, „predică”. Pe scurt, umple golul misterios al ontologiei, fundamentează transcendentul. „Așa a fost scris!”, „N-a fost să fie!”, „Asta a fost soarta!” etc. reprezintă doar câteva crâmpeie dintr-o străveche înțelepciune umană (acumulată, desigur, empiric), ce conferă destinului funcționalitate demiurgică în viața individului. Dacă, în orice chestiune referitoare la ființare, ne putem arăta dilematici, interpretativi, dubitativi sau estimativi, în fața sorții, pare-se, găsim, prin intermediul unei experiențe milenare, consensul perfect: ne supunem, cu toții, necondiționat.

Anticii considerau destinul, se știe, implacabil. Adică imposibil de ocolit. S-a scris atunci, semnificativ, pe această temă. Tragedia dramaturgului grec Sofocle, Oedipus Rex/ Oedip rege constituie totuși, de departe, parabola cea mai sugestivă asupra caracterului inevitabil al sorții omenești. Să observăm că „inevitabilul” se manifestă, din cauza naturii sale neconcesive, în mod malign și, de aceea, el devine automat tragic (nu numai de „neocolit” așadar, ci și „lipsit de soluție”, „de nerezolvat”, cu alte cuvinte). Prin urmare, latinii asociau substantivul „destin” cu adjectivul „rău” în construcția (uzuală) de „soartă rea”. Tragedia unei „sorți nefaste” este, de altfel, și povestea tebanului Oedip. El se naște, după cum anunță fatidic oracolul, cu o predestinare sinistră: aceea de a-și ucide tatăl și de a se căsători cu mama sa. Se încearcă, în drama lui Sofocle, o salvare de sub auspiciile cumplitei profeții. Tatăl disperat își dă copilul să fie ucis (dar acesta e cruțat, ajungând ulterior să crească într-o cetate îndepărtată). La rândul lui, fiul, maturizat, fuge îngrozit în lume, atunci când află prezicerea sumbră (bănuind, firesc, faptul că părinții săi sunt cei care au avut grijă de el în orașul adoptiv). Ca atare, revine în Teba unde își împlinește destinul: îl omoară pe tatăl adevărat și se căsătorește cu mama reală, celebra Iocasta.

Le săvârșește pe toate, neîndoios, din ignoranță (neștiind carevasăzică, nici o clipă, că așa duce la îndeplinire previziunile), însă amănuntele nu contează în dinamica netulburată a sorții. Ea se raportează doar la insul în sine și la evenimentele din biografia lui. Orice detaliu suplimentar, orice element extern, orice adiere de deturnare vor fi „lovite de nulitate”, vorba juriștilor, devenind irelevante. De aici deducem ușor că destinul se definește mai curând fizic decât metafizic, mai degrabă prin mecanica sa indestructibilă decât prin semiotică. Altfel spus, împlinirea, oricât de absurdă (din punctul nostru de vedere), a unui destin nu caută să genereze ori să extragă învățăminte, ci numai să consume, sec, niște fapte. Să „bifeze” etapele unui traseu dinainte configurat, să „închidă”, metodic și rece, niște calcule extrem de precise. Morala lor – dacă există vreuna – rămâne suspendată, se dizolvă sub tirul nestăvilit al „circumstanțelor”. Derularea ad litteram a situațiilor propriu-zise este, cu adevărat, importantă. De aceea, aș îndrăzni să constat că destinul are posibilitatea de a explica tot, întrucât, paradoxal, în structura lui de adâncime, tocmai explicațiile nu-și au nici locul, nici rostul. Soarta dizolvă controversele, aducând, cum menționam inițial, consensul general, pacea universală, capitularea nemijlocită.

Acest lucru se întâmplă, pentru că, în interiorul destinului, dialogul jucăuș, negocierea duioasă, îndoiala alintată, nesiguranța intelectuală, pirueta retorică, eschiva politicoasă, grimasa diplomatică și cochetăria filozofică lipsesc cu desăvârșire. La fel și răgazul plăpând pentru contemplație. Singură, executarea planului prestabilit, precum căderea grea a unei ghilotine ucigașe, va primi, cu asupra de măsură, prioritate. Și va primi, concomitent, și autoritate de lege (a firii, a lumii, a naturii). Din acest motiv, trebuie să ne oprim, inexorabil, la următoarea concluzie: soarta justifică absurditatea existenței, fiind ea însăși, ironic, o absurditate conjuncturală. Neașteptat și prea puțin inteligibil, oferă sensul suprem al vieții, supralicitând, tenace, fix non-sensul său absolut.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video