Fatidica zodie a iepurelui alb

Era sâmbătă, tocmai ieșisem din Auchan cu ceva cumpărături, când am dat cu ochii de ea. Nu ne văzusem de astă primăvară, atunci ne-am întâlnit, tot întâmplător, în aeroport. „Mergem la un suc?”, m-a întrebat, bucuroasă de reîntâlnire. La nici câteva secunde de la instalarea noastră la masă, am observat că nu stătea o clipă locului. S-a ridicat de câteva ori pentru a face semn fetei care ne servea: verifica mereu telefonul, se ridica și se așeza schimbându-și scaunul de fiecare dată. Era într-o perpetuă mișcare. „Pari să fii pe fugă, ești neliniștită… Ce se întâmplă? E ok cu tine?”, am întrebat oareșicum nedumerită de comportamentul ei. La urma urmei, ea făcuse invitația, nu eu. Iar motivul pentru care era atât de agitată îmi scăpa. A oftat: „Nu știu… mie, timpul, în ultima perioadă, îmi scapă printre degete. Dacă stau o secundă să respir, simt că pierd totul… nu mai reușesc să fac absolut nimic, nu știu dacă ai avut vreodată sentimentul acesta.” Insist să continue, nu-s dumirită ce vrea exact să spună. „Nu reușesc să fac într-o zi tot ce mi-am propus. Dacă încerc să bifez totul, lucrurile îmi ies anapoda. Uneori mă culc și mă simt vinovată că nu am făcut destul în ziua aceea, că mi-am pierdut timpul aiurea. Și chiar și acum, când încerc să mă relaxez, parcă mintea mea nu știe să stea nemișcată. Să se bucure de sucul pe care l-am comandat, de întâlnirea cu tine. E tot acolo, la lucrurile pe care le am de rezolvat.” „OK, îi spun, cât timp alocăm acestui suc?” „Cred că cinci minute ar fi perfect. Pe ceas. Cinci minute. Cu nota de plată cu tot. Întârzii prea mult acasă, am de făcut o plăcintă, o fac cu aluat de casă, am de spălat geamurile din baie și hol, trebuie să duc fata la spectacol, la Ateneu. Ah! Era să uit! Trebuie să trec și pe la soacră-mea, în Nicolina, i-am promis ieri că o ajut să mute mobilierul din dormitor! Doamne, bine că mi-am amintit!” Mă uit discret la ceas. E trecut de orele 18. Lista ei „must do now” mă copleșește. Mie plăcinta îmi ia, parcă, jumătate de zi, e o zi dedicată exclusiv plăcintei și maldărului de vase, tăvi și cocă lipită pe lighean. O liniștesc, totuși, fără a face destăinuiri despre „abilitățile” mele culinare. „Bine, cinci minute pentru suc. Pentru nota de plată mai rămân eu”, am spus. Sucul l-a băut pe nerăsuflate: „Gata! O șterg!”, mi-a spus zâmbind. Din pragul localului a strigat spre mine: „Weekend plăcut!” și dusă a fost.

Unul dintre cele mai memorabile personaje din „Aventurile lui Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carroll este Iepurele Alb, mereu grăbit, alergând fără oprire și repetând panicat: „O, Doamne! Întârzii!”. Asta e! Sentimentul că întârzii mereu, că ești ineficient, că totul în jurul tău este mai rapid și mai productiv spre deosebire de tine, că toți fac totul numai tu nu faci, că viața accelerează și la fel ar trebui să faci și tu. Chiar dacă, de fapt, te descurci grozav, acest lucru nu este evident pentru tine, dar ceea ce este evident este altceva: „Întârzii!” iar tu nu trebuie să întârzii. Trebuie să faci ce ți-ai propus. Să fii prezent pretutindeni, ca Dumnezeu. Această imagine literară a devenit, în mod simbolic, o realitate a psihologiei moderne, dând numele unui sindrom tot mai răspândit în viața urbană contemporană: sindromul iepurelui alb. Nu e o tulburare psihică, e doar un sindrom, unul dintre multele pe care le-am prezentat de-a lungul timpului în articolele mele.

Astăzi, mulți oameni ajung la psiholog descriind o stare paradoxală: deși sunt permanent ocupați și fac mai multe lucruri simultan, au impresia că nu reușesc să finalizeze nimic cu adevărat. Și chiar așa e: nu reușesc să finalizeze. Cu toate acestea, timpul liber pare inexistent, iar sentimentul de împlinire este înlocuit de oboseală și frustrare. Graba continuă accentuează senzația de gol și epuizare, transformând viața într-o cursă fără linie de sosire. Și le auzi spunând: „Nu reușesc să rezolv tot ce mi-am propus!” în timp ce sunt frânte de oboseală și veșnic nemulțumite de sine. Dacă am surprinde diminețile acestor oameni într-un tablou al vieții cotidiene, am vedea o succesiune dezordonată de gesturi și alergături. Persoana se mișcă necontenit prin apartament, nu își găsește peria de păr, pantofii, sertarele sunt răvășite, hainele stau doldora pe scaune și pat, începe mai multe activități deodată – pornește cafetiera, adună prosoapele pentru a le duce la mașina de spălat, dar le abandonează înainte de a ajunge în dreptul mașinii, își trage pantalonii. Fuge spre ușă, uitând de prosoape, sorbind doar o gură din cafeaua pregătită, își grăbește copiii sau partenerul, cerându-le să se miște mai repede decât le permite ritmul lor natural în timp ce se încalță. „Hai, mișcați-vă, nu stați ca momâile, eu întârzii!” Iese pe ușă, dar realizează că și-a uitat cheia de la birou. Gențile se rostogolesc prin aer: „Nu o găsesc!” În mașină are o mână pe volan și cu cealaltă ține sandvișul din care mușcă, nu a avut timp să ia micul dejun acasă. „O să opresc la piață, seara facem plăcintă! Hai, toată lumea coboară, dacă vă duc până la poarta școlii, întârzii la piață!” Acest comportament se prelungește și la serviciu, unde graba devine vizibilă pentru cei din jur. Persoana intervine frecvent în sarcinile colegilor, invocând mereu lipsa de timp sau urgența momentului: „Finalizați rapid acest dosar! Trebuie făcut acum!” ceea ce poate crea tensiuni în echipă și poate atrage nemulțumirea superiorilor. Graba strică treaba. Nici măcar concediul nu-i aduce liniște: în loc să se bucure de odihnă, relaxare, „iepurele alb” își umple zilele cu activități, planuri și liste: se trezește devreme, cu senzația că „pierde timp” dacă mai rămâne în pat, iar seara apare iritarea, simte că nu a făcut suficient, deși ziua a fost plină ochi, vizite la câteva muzee, mesele la restaurant, câteva magazine pentru shopping, plimbarea de seară, ședințele spa. Trece prin toate din una în alta cu ochii pe ceas: trebuie să mănânc în 10 minute, altfel pierd intrarea la muzeu! În 5 minute mă îmbrac, într-un minut îmi pun ghetele, fac patru minute până la stația de autobuz. O să întârzii, cu siguranță, dacă mă mai și pieptăn! Și pleacă din ședința spa în grabă pentru a nu întârzia la plimbarea de seară programată și aceea a fi de 10 minute. Totul curge din una în alta, lista propusă este epuizantă. E nerealistă. Odihna lipsește, iar relaxarea este înlocuită de oboseală și frustrare. Chiar și în concediu, mintea rămâne prinsă într-o cursă continuă, incapabilă să încetinească ritmul și să se bucure de momentul prezent.

În cele mai multe cazuri, rădăcinile acestui tip de comportament pot fi identificate încă din copilărie. Cercetările arată că un climat familial dominat de anxietate favorizează transmiterea acestui model de la părinte la copil, cel mai adesea prin figura maternă, dar nu exclusiv. Copilul învață nu atât din ceea ce i se spune, cât din ceea ce observă: reacțiile grăbite, agitația permanentă și lipsa de liniște a adultului devin repere de „normalitate”. Deși acest comportament îi provoacă disconfort și nesiguranță, copilul îl interiorizează ca strategie de adaptare la mediu. Ajuns la maturitate, individul reproduce automat aceste tipare, fără a conștientiza legătura cu experiențele timpurii. La nivel psihologic, apare o asociere între valoarea personală și viteza de acțiune: pauza este trăită ca o greșeală, iar odihna ca o formă de vinovăție. Persoana dezvoltă convingeri rigide despre sine, precum „nu sunt suficient de bun dacă încetinesc ritmul” sau „existența mea contează doar dacă sunt mereu în mișcare”, „în loc să fac ceva, eu stau în pat și lenevesc!”. Această tensiune internă între nevoia de liniște și presiunea de a fi constant activ alimentează un sentiment profund de nemulțumire și gol interior, menținând cercul vicios al anxietății și al grabei continue. Un alt motiv psihologic este perfecționismul maladaptativ. Persoanele care își stabilesc standarde nerealist de ridicate trăiesc cu senzația că nu fac niciodată suficient. Își iau în traistă mai mult decât pot duce. Pentru ele, încetinirea echivalează cu eșecul, iar valoarea personală este strâns legată de eficiență și performanță. Am cunoscut pe cineva care citea câte cinci cărți odată, iar la final nu pricepea nimic, nu reținea nimic, amețea personajele, intrigile, cursul romanelor. Această presiune internă de a arăta că poate, că e capabilă, menținea un ritm alert, epuizant, în care creierul nu mai coopera.

Graba poate funcționa ca mecanism de evitare emoțională. Atunci când cineva este permanent ocupat, nu mai rămâne spațiu pentru introspecție, tristețe sau neliniști existențiale. Tăcerea și liniștea pot activa gânduri inconfortabile despre sens, singurătate sau nemulțumire față de propria viață. În acest context, activitatea continuă devine o formă de apărare psihică. Între atâtea lucruri de făcut nu mai ai timp să te gândești și la tine. Iar unora, acest lucru le face bine psihic.

Un rol important în viața „iepurelui alb” îl joacă și nevoia de validare. Unele persoane cred, la nivel inconștient, că trebuie să fie mereu utile pentru a fi acceptate și iubite. Graba și hiperimplicarea în sarcinile celorlalți sunt încercări de a câștiga apreciere și de a evita respingerea. Vor să arate lumii că pot face multe lucruri, inclusiv pe cele destinate a fi făcute de ceilalți. Că pot duce oricât. Nu în ultimul rând, dorința excesivă de control contribuie la acest tipar. Umplerea fiecărui moment cu activități oferă iluzia că viața este previzibilă și gestionabilă. Însă, pe termen lung, această strategie sporește anxietatea și duce la epuizare fizică și emoțională.

În ultimii ani, un factor tot mai influent în apariția și intensificarea sindromului iepurelui alb este dependența de telefoanele mobile, aplicațiile de mesagerie și rețelele sociale. Din perspectivă psihologică, mediul digital este construit pentru a capta și fragmenta atenția, activând constant sistemul de recompensă al creierului. Notificările, mesajele și fluxurile nesfârșite de informații produc micro-stimulări frecvente, care creează iluzia urgenței și mențin individul într-o stare de alertă continuă. Pe măsură ce timpul petrecut online trece neobservat, apare o discrepanță între planurile inițiale și realitatea temporală. Persoana constată că „nu mai are timp” și încearcă să comprime sarcinile rămase într-un interval tot mai scurt. Acest proces amplifică stresul și favorizează comportamentele grăbite, haotice, asemănătoare alergării fără direcție clare. Din punct de vedere cognitiv, atenția fragmentată reduce capacitatea de concentrare și eficiența reală, ceea ce întărește senzația de neputință și lipsă de control asupra propriei zile. La nivel emoțional, dependența de mediul digital este strâns legată de anxietatea de a pierde ceva important denumită FOMO, adică „fear of missing out”. Persoana simte nevoia de a verifica constant telefonul pentru a nu rata informații, mesaje sau validare socială. Această presiune psihologică face dificilă relaxarea autentică, deoarece mintea rămâne conectată la stimulii externi chiar și în momentele în care are ceva de făcut. Astfel, timpul liber nu mai funcționează ca spațiu de refacere, ci devine o sursă suplimentară de tensiune. În plus, rețelele sociale contribuie la comparația socială constantă. Expunerea repetată la viețile aparent active, de succes și perfect organizate ale altora alimentează sentimentul că „nu faci suficient” sau că „rămâi în urmă”.

Venind vorba despre acest sindrom, cineva îmi reamintea de Testul Minutului Subiectiv, testul este un instrument simplu, dar relevant din punct de vedere psihologic, care ajută la înțelegerea modului în care cineva percepe trecerea timpului. Primul pas în lucrul cu graba cronică și cu sindromul „iepurelui alb” este tocmai conștientizarea distorsiunii temporale trăite de individ. Pentru realizarea testului, o persoană pornește un cronometru, iar cealaltă încearcă să estimeze, bazându-se exclusiv pe senzația internă, momentul în care consideră că a trecut un minut. Rezultatele sunt adesea revelatoare. Persoanele cu un nivel ridicat de anxietate tind să oprească cronometrul mult mai devreme, uneori după 30-40 de secunde, ceea ce indică faptul că timpul este perceput ca accelerat. Creierul aflat în stare de alertă funcționează pe principiul urgenței, iar acest lucru comprimă experiența subiectivă a timpului. În schimb, persoanele cu o stare emoțională stabilă și un nivel scăzut de stres prezintă diferențe minime între minutul real și cel perceput, de obicei între 5 și 9 secunde. Această apropiere sugerează o bună autoreglare emoțională și o relație sănătoasă cu ritmul interior. Din perspectivă psihologică, acest test nu are doar valoare diagnostică, ci și una terapeutică. Conștientizarea faptului că „mă grăbesc mai mult decât este necesar” poate deveni un punct de oprire mentală.

Psihologia ne oferă însă și instrumente pentru a contracara această distorsiune. Încetinirea conștientă a mișcărilor și a agitației, respirația profundă și pauzele programate permit creierului să se recalibreze și să simtă că timpul „există” cu adevărat. Reducerea multitasking-ului și concentrarea asupra unei singure activități la un moment dat nu doar că sporește eficiența, ci și sentimentul de control asupra propriei vieți. În paralel, lucrul cu gândurile automate care susțin graba, cum ar fi „dacă nu fac totul acum, pierd ceva”, ajută la diminuarea vinovăției și anxietății asociate cu încetinirea ritmului.

Pentru „iepurii albi” care citesc acest articol: relația cu timpul e la îndemâna fiecăruia, poate fi recalibrată prin acceptarea imperfecțiunii și cultivarea momentelor de „a fi”, nu doar de „a face”. Așadar, iepurele interior atunci când planifică activități ce depășesc puterea noastră de acțiune ar trebui tras de urechi în timp ce îi spunem: „Ia o pauză, prietene! O meriți!” E timpul să te odihnești, să ratezi oportunități, să nu faci ceva, să întârzii undeva. Observă ce ai câștigat alegând să nu reușești. De exemplu, da, nu am terminat proiectul, dar am avut ocazia să petrec timp cu copiii, am ieșit cu ei la cofetărie. Da, nu am reușit să fac plăcinta cu dovleac, dar am dormit bine. Și acum sunt plin de energie, apt să pregătesc două plăcinte, nu una. La urma urmei, și mâine e o zi, vorba celebrului personaj al lui Margaret Michell… Ce atâta grabă?

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video