Fericirea, un standard personal SAU Ce se înțelege prin „calitatea vieții”

Se vorbește tot mai des despre cât de bine o duce omul modern față de cel din trecut. Despre câte lucruri are la dispoziție pentru a-și satisface nevoile din ce în ce mai sofisticate și, în consecință, cât de fericit este. Sau, cel puțin, cât de fericit ar trebui să fie.

Unii leagă calitatea vieții de lungimea ei. Există o avalanșă de statistici care arată că speranța de viață a crescut considerabil. Până acum 200 de ani, jumătate din populație murea înainte de 30 de ani. Astăzi, vârsta s-a dublat. Ar trebui, logic, să fim și noi de două ori mai fericiți, mai mulțumiți. Numai că acum se nasc mai puțini copii, iar cei care ajung la o vârstă respectabilă sunt, în fond, tot cam atâția ca în trecut. Dintr-o familie de cincisprezece frați, șapte mureau înainte de 30 de ani, dar măcar unul ajungea totuși la 70. Astăzi se nasc unul sau doi copii, și tot unul poate ajunge la 70 de ani – dacă nu-l omoară stresul.

Puțini se gândesc însă la calitatea vieții trăită efectiv la nivel de individ, nu doar la cifre. Cu cât era mai nefericit un țăran din Evul Mediu, comparativ cu unul de azi? Noi privim înapoi, vedem condițiile de atunci și ne îngrozim, convinși că nu am putea trăi așa. Dar standardele și timpurile erau altele. Pentru cei de atunci, viața aceea era normalitatea pentru că nu aveau cu ce să o compare. Fiecare om are propriul standard la care se raportează, unul pur subiectiv, și e posibil ca raportarea noastră la el să fi rămas constantă.

Zilele trecute am trecut prin câteva sate izolate din Vaslui și Bacău pe unde nu mai fusesem niciodată, și am avut, pentru câteva zeci de minute, senzația că am coborât în alt timp. Case neterminate sau dărăpănate, garduri lipsă ori făcute din fiare strălucitoare ca să ia ochii și atât; iar în spate, un amestec de lucruri și deșeuri care țineau loc de gospodărie. Și totuși, oamenii de acolo păreau normali (mulțumiți?). Nu pot ști sigur, dar sunt convins că, dacă ar fi mutați azi în case noi, moderne, cu toate dotările posibile, după ultima revistă de home improvement, în scurt timp le-ar transforma în așa măsură, încât ar ajunge de unde au plecat. Pentru că acela este standardul lor. Fericirea, în cazul fiecăruia, se raportează la ceea ce cunoaște și îl definește.

Poate cineva ar spune că nu exista fericire în Paleolitic, că doar noi, de când avem încălzire, curent electric, mașini și apă la robinet, am descoperit ce e fericirea. Mi-e greu să cred așa ceva. Fericirea nu e o invenție modernă. Ea a existat dintotdeauna, indiferent de cât și cum trăia omul. Mereu, chiar și în cele mai vitrege timpuri, se găseau clipe de fericire. Altfel n-am fi avut-o în genă, nu am mai fi simțit-o și azi.

Pentru un om medieval, fericirea însemna să aibă ce mânca, să fie pace și să aibă un acoperiș deasupra capului. Cine poate ști cât de intens se bucura el de o zi liniștită, în comparație cu noi? Aș paria că la fel de mult, dacă nu cumva mai mult.

Dar nu judecăm doar oamenii după asemenea standarde, ci și animalele. Credem că o pisică e mai fericită dacă o ținem în casă, cu mâncare de firmă, pat moale și zgardă colorată. Ni se pare că, îndeplinind standardele noastre, îi oferim și ei fericirea. Dar nu cred că e așa. Nu cred că așa-zisele „animale de companie” (denumire care e o recunoaștere deschisă a faptului că sunt în realitate exploatate pentru propria noastră mulțumire, nu a lor) mulțumesc cerului în fiecare seară pentru confortul oferit de noi. Mai ales după ce le sterilizăm, le sigilăm viitorul și le hrănim cu produse din fabricile noastre. Multe animale nici nu mai știu cum e să caute hrană, să simtă bucuria găsirii ei. Pentru noi, ele devin un fel de oameni, și totul se face în numele liniștii noastre.

Poate că o pisică se simte bine când e mângâiată, dar nu putem compara acea plăcere cu libertatea de a trăi după propriile instincte, unde poate ar fi avut și acolo momente fericite, unele după gustul lor, nu al nostru. Cine suntem noi să decidem care e fericirea lor adevărată? Iar ele cu siguranță nu-și calculează lungimea vieții. Cum nici oamenii nu au făcut-o 99,9% din istoria lor.

Știința ne spune că fericirea e azi la cote maxime. Ba chiar ne oferă rețete pentru a fi și mai fericiți. Una dintre ele, paradoxal, e sterilizarea masculilor. Așa, spun unii, nu vor mai avea dorințe neîmplinite și vor fi, deci, mai liniștiți. Mai fericiți. Dacă nu știați, știința este, în mare parte, pro-sterilizare la bărbați. Hormonii, zice-se, după o vârstă, fac mai mult rău decât bine. Fericirea, deci, devine un echilibru chimic.

Dar ce sunt, până la urmă, senzațiile, dacă nu impulsuri electrice trimise către creier, organul acesta care nu are ochi, urechi, piele proprii. Totul îi vine din afară, prin semnale. Iar dacă ele pot fi reproduse artificial, nu-i așa că putem fi fericiți fără să facem nimic? O simplă serie de impulsuri ar putea trimite fericire la comandă. Și iată viitorul: o lume în care fericirea totală va fi trăită în metavers, un univers virtual în care vom primi exact ceea ce ne face fericiți – impulsuri. Nonstop. Fără durere, fără grijă, fără frustrări, fără corp. Când trupul va fi aproape inexistent, scufundat într-o letargie controlată, iar creierul va fi hrănit constant cu stimulii potriviți, atunci, ne spun unii, fericirea va fi completă. Perfectă.

Eu cred însă că, în România, ne aflăm încă într-o stare suficient de „înapoiată” încât să mai putem gusta din fericirea clasică. Se poate spune că e un fel de El Dorado al senzațiilor autentice, neintermediate, nu degeaba mulți străini se mută la noi. Cu cât te apropii de zonele dezvoltate, cu atât vezi oameni mai deconectați de realitate, mai prinși în lumea iluzorie, a impulsurilor fără bază materială.

Filosoful grec Epicur spunea că fericirea înseamnă absența durerii. El suferea de dureri atroce de stomac, iar când acestea încetau, trăia extazul. De aici filosofia. Și nu are dreptate? Poți spune că noi, oamenii moderni de azi, suntem fericiți tot timpul? Nu, și noi, ca și cei dinaintea noastră, simțim fericirea doar în clipele când ne eliberăm de o povară, când ne împlinim o dorință sau scăpăm de un pericol. Dar aceste stări durează puțin, mereu au durat puțin, iar după ele se instalează obișnuința, plictiseala, indiferența, rutina, monotonia. Puse cap la cap, cred ca momentele de fericire ale unui om rămân, probabil, constante de-a lungul istoriei, indiferent de gradul de prosperitate, de bogăție, tehnologie sau confort. Aș merge și mai departe chiar și aș spune, cu tupeu, că în situația în care ni s-ar lua peste noapte ori treptat toate aceste avantaje tehnologice, ne-am adapta fericirea și mulțumirea la standarde din ce în ce mai joase. Pentru că nu putem exista nici cu prea multă, dar nici cu prea puțină fericire, ci doar cu una constantă, moderată.

Suntem prinși în planuri și treburi zilnice, fugind de la o nevoie la alta, fără să observăm că nu suntem cu nimic diferiți de omul care, acum mii de ani, alerga după hrană. Însă îl privim distant, cu superioritate, suntem mult peste el. Dar ne înșelăm. Noi credem că am inventat fericirea, dar, în realitate, am complicat-o. Și e foarte posibil să se transforme în coșmar.

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video