Fericita copilărie

Chiar și în vremurile de restriște, de război sau de molimă, copilul viețuiește fericit în lumea lui. Poate doar în perioadele de foamete când trupul i se chircește și ochii i se măresc ieșind aproape din orbite, sufletul său trece prin încercări grele, apropiindu-se de moarte. Am avut norocul să mă nasc într-un timp în care spectrul războiului și cel al foametei se îndepărtaseră de lume. Persista doar amintirea lor. Dar eu nu trăiam încă din amintiri, ci din ceea ce-mi oferea din abundență fiecare clipă. Dar fiindcă imaginea războiului mai stăruia în mintea oamenilor care au trecut prin el, ne jucam și noi, copiii, de-a partizanii. Înarmați cu puști de lemn confecționate de noi, nu de altcineva, alergam prin cimitir, ascunzându-ne după cruci și morminte, năvăleam unii asupra altora și trăgeam gloanțe nevăzute în aer, prăbușindu-ne unul după altul la pământ. Cel care rămânea ultimul în picioare, flutura o cămașă albă găurită pe alocuri pe deasupra capului făcându-ne semn să ne sculăm din morți. Și noi ne sculam și plecam cu mic cu mare, dacă era vară, să ne scăldăm în pârău. Iarna luam schiurile și ieșeam pe câmp, făcând pârtie pe deasupra graniței acoperite de nămeți. Mergeam până la gardul împletit din sârmă ghimpată, iar când nămeții erau mari, treceam și dincolo de el, luându-ne după urmele iepurilor ce se ascundeau în vizuinile săpate la rădăcinile sălciilor și în stogurile de fân. În zilele de toamnă, după  joacă, plecam la cules de bureți, iar primăvara bântuiam prin lunci, hrănindu-ne cu flori de păpădie, cu lăstari de papură, vârfuri de ferigă, lăstari de hamei, cu flori de clopoței și alte plante pe care le culegeam și le îndesam în sân.

Când ajungeam acasă, scoteam din lăzi bancnote mari, albastre, roșcate și verzi, rămase din perioada stabilizării, și le aruncam în fântână. Tot acolo, aruncam și peștișorii prinși, și broscuțele și puii de șarpe. Bancnotele de 1000 de lei, se amestecau cele de 100 000 și de 5 000 000. Umbrele lor mai bântuie, pesemne, și azi fântâna. Nu m-aș mira ca într-o bună zi, apa țâșnind ca un gheizer să le arunce peste margini, iar vântul să le ducă peste graniță.

Vara eram liber ca pasărea cerului. De dimineață și până se întuneca mă bălăceam la iaz. Sau mă cățăram împreună cu alți copii în măliniiși în teii crescuți în ograda bisericii situate vizavi de casa noastră. Ne făceam un fel de cuiburi în copaci. Un fel de chilii, în care și trăgeam un pui de somn câteodată. Sau cântam psalmi și alte cântece religioase. Adunam grămezi întregi de frunze de tei și le mestecam îndelung, așa cum o făceau și caii, și vacile și caprele pe care le avem prin curți. Ne mai plăceau, de asemenea, și frunzele de agriș pe care primăvară le culegeam hălăduind pe marginea pârâului. Ne mai plăceau lalele, dar mai cu seamă viorelele și crinii. Mâncam și florile de mac, dar și căpățânile verzi, din care se prelingea un lichid lăptos, amărui. Adunam provizii de frunze, de flori și fructe și ne urcam cu ele în copaci. Cățărați acolo, vedeam de la înălțime granița: o fâșie arată ceva mai îngustă, românească, și încă una, de două ori mai lată, granița sovietică, ambele străjuite de câte un gard de sârmă ghimpată. Dincolo de graniță, străluceau cupolele bisericilor și mănăstirilor de la Fântână Albă, locul de naștere al mamei mele. Acolo se afla și casa bunicilor pe linie maternă, pe care bunicii mei o părăsiseră imediat după închiderea graniței, lăsându-și tot avutul acolo, și refugiindu-se în România, împreună cu cele trei surori ale mamei: Anna, Nastasia și nașă-mea, Elisaveta. Timp de câțiva ani au pribegit prin diferite locuri, ascunzându-se în locuri tainice, de teama autorităților. Pitindu-și boccelele în vagoanele de marfă, au străbătut țara în lung și în lat, poposind o vreme în Banat, alături de alți refugiați ce împărtășeau aceeași soartă, apoi s-au întors în Bucovina și, după ce au făcut rost de acte confecționate clandestin, s-au așezat în Rădăuți, ocupându-se cu negoțul.

Când am crescut un pic mai mărișor, toamna coceam cartofi fierți, înălțând un foc din coceni și crengi uscate chiar pe mijlocul graniței. Altădată, tot toamna, când pășteam vacile, înjghebam un fel de horă pe fâșia arată, jucam alergând în cerc unii după alții într-un ritm din ce în ce mai îndrăcit, până bătătoream bine locul. Atunci când observam chipiurile patrulelor, ne ascundeam în tufișuri sau în dosul cocenilor de porumb stivuiți pe câmp. Soldații se prefăceau că ne caută, dar bănuind că au de-a face cu năzdrăvăniile unor copii, ne lăsau în pace.

De vreo două ori însă, ne-au dus aliniați la pichet și au trebuit să vină părinții sau bunicii noștri ca să ne scoată de la arest.

Tot legat de jocurile din copilărie. Pentru că părinții mei aveau prisacă, mi-am înjghebat și eu în spatele casei, în apropierea saunei, în dreptul căreia curgea un izvoraș gingaș al cărui susur îl ascultam cu uimire, o stupină pe care am umplut-o cu faguri de bondari. Alergam după ei desculț pe uliță și pe câmp și când le găseam cuibul, înarmat cu o mistrie, săpam pământul până dădeam de faguri, pe care îi luam cu tot cu insecte și-i aduceam acasă. Zile întregi stăteam culcat în iarbă și ascultam cum zumzăie în jurul meu bondarii.

Am mai spus-o și repet și acum: m-am născut la marginea dintre lumi şi, aș putea spune, chiar la marginea istoriei, într-un sat situat la graniță, unde harta României se agață în cui.

Mi-am trăit copilăria acolo, exilat într-un fel de Ev Mediu, având impresia că mă aflu în centrul lumii. În plină eră proletcultistă, în satul meu credința, portul, datinile şi obiceiurile rămăseseră neschimbate de câteva veacuri. Mă sculam trezit de sunetul clopotelor şi mă culcam privind strălucirea acelorași clopote albite de razele lunii. Dumnezeu era acolo, prezent în fiecare loc, în fiecare fir de praf, în fiecare fir de iarbă şi în fiecare așchie sărită de pe trunchi, și faptul acesta era pentru noi lucrul cel mai important. Binele și răul se amestecau de-a valma, şi pentru a le putea separa, trebuia să apelezi la rugăciuni. În afară de Dumnezeu mai era însă şi granița. O graniță încă proaspătă, dureroasă, ca o rană vie arată în piept. Ea fusese trasată între satul meu, Climăuți, şi satul unde se născuse mama, Fântâna Albă, acolo unde a avut loc pogromul. Ea separa două lumi, a noastră şi cea de dincolo. Şi dacă la Climăuţi, te puteai întâlni cu îngerii lui Dumnezeu pe pajiște, la cimitir sau pe ulițele satului, dincolo de granița marcată de un gard înalt de sârmă ghimpată şi câțiva stâlpi indicatori, îngerii fuseseră alungați şi în locul lor bântuiau patrulele de soldați şi milițieni ai lui Anticrist…

Îmi revine în minte mereu o scenă trăită în copilărie. Într-o dimineață când abia se crăpa de ziuă, mama m-a sculat din somn și m-a luat cu ea pe câmp. Era vară. Mergeam cu picioarele desculțe prin praful drumului îmbătat de mirosul de ierburi și de răcoare a dimineții. Satul abia se trezea din somn. Se auzeau mugind vacile, fornăind caii și cântând cocoșii. Am mers o bună bucată singuri, apoi ne-am întâlnit cu alte rude și cu mătușile mele sosite în sat, care ieșiră din casa unde poposiseră, târând după ele câteva boccele. Mama avea și ea un astfel de bagaj. Eu mă țineam după fustele lor, târând un băț prin praf. Curând am ieșit pe câmp. Satul rămăsese în urmă. Ne-am îndreptat spre graniță. Ajunși în apropiere, femeile m-au lăsat pe malul pârâiașului ce susura printre mălini și tufe de răchită și au plecat mai departe, îndreptându-se spre un loc unde fâșia arată era ceva mai îngustă. Acolo s-au oprit și ascunzându-se prin tufișuri și-au despachetat bagajele. Apoi le-am văzut cum treceau aplecate granița, ferindu-se pe cât era posibil să fie văzute de grăniceri. Își puseseră deasupra capului niște ramuri de răchită. Păreau niște tufișuri în mișcare. Apoi oprindu-se în loc, au început să arunce peste gradul de sârmă ghimpată pachetele cu mâncare și haine pentru rudele și prietenii rămași dincolo, în satul vecin ocupat de sovietici, Fântâna Albă. Le aruncau hrană și haine, căci acolo, din câte am înțeles domnea o sărăcie cruntă. La noi încă nu venise colectivizarea și trăiam destul de bine. La scurt timp după ce pachetele se rostogoliseră dincolo de fâșia arată au apărut tot niște femei, care le-au cules din iarbă și s-au făcut nevăzute. S-au întors în scurt timp în locul unde mă lăsaseră. Ei bine, în răstimpul în care mama și surorile ei aruncau clandestin pachetele învelite în cârpe eu am stat uitându-mă fascinat la undele pârului ce susurau peste ierburi și pietre. Priveam fascinat la jocul salamandrelor ce se ridicau la suprafața apei, apoi se cufundau înapoi, ascunzându-se printre pietrele înverzite. Erau atât de frumos colorate, încât aș fi vrut să le prind și să le aduc acasă într-un borcan, pentru a le arunca apoi în fântâna noastră plină de broscuțe și de pești. Priveam salamandrele, dar aruncam din când în când și ochii înspre graniță.

Aceasta e una din cele mai stranii și mai plăcute amintiri legate de copilăria mea. Da, am fost un copil fericit. La fel de fericit precum au fost și sunt, în orice timp și-n orice loc, aproape toți copiii din lume.

„Copilaria este lumea miracolului și a magie”, spunea Eugen Ionescu. Ea se termina, afirma același autor, atunci când lucrurile încetează să te mai uluiască.  Fapt care nu se întâmplă aproape niciodată, căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, fiecare dintre noi, rămâne înlăuntru său un copil, care își retrăiește la un mod sublim copilăria.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video