Fiara din ecran

Deși nu scriu de regulă despre subiecte la modă, miniseria Adolescence de pe Netflix, care a aprins dezbateri în toată lumea, merită totuși o contextualizare și câteva întrebări. Violența criminală a adolescenților nu e, se pare, ceva marginal. Încercând să regăsesc pe internet știrea din șapou am fost consternat să văd câte postări cu violuri și crime ale adolescenților îmi apar numai în Franța. Este o explozie de criminalitate care nu a fost pusă sub lupă până la formidabilul film al lui Philip Barantini, coprodus de Stephen Graham care a scris scenariul alături de Jack Thorne, fiind și un personaj cheie al dramei alături de adolescentul criminal jucat amuțitor de Owen Cooper, el însuși de 13 ani, fiu al unei familii obișnuite de muncitori onești (ca în film) fără nicio experiență cinematografică în spate. Nu e niciun dubiu că această miniserie revoluționează nu numai tehnica cinematografică (cu filmarea „one shot” care te face să urmărește „fără să clipești” tot episodul în priză directă, fără nicio editare ulterioară, ca și cum ai fi martor ocular!), ci și impactul psihologic asupra parentingului contemporan. S-au scris deja zeci de interpretări, în țară și străinătate, pe acest subiect și ce merită subliniat într-o privire fugară e deschiderea Cutiei Pandorei (sau, după expresia plastică engleză „opening a can of worms”) în ceea ce privește ascunzătoarea înșelătoare a ecranelor în care adolescenții de azi se refugiază pentru a trăi în lumea virtuală a internetului. Până acum, cu complicitatea veselă a părinților care credeau că retragerea în camera de acasă este un loc sigur și că pot și ei, liniștiți, să mai scape astfel de grijile copiilor. Ei bine, s-ar părea că nu.

Una dintre marile reușite ale acestei miniserii, dincolo de excelența actoricească și de inovațiile cinematografice, e faptul că pornește ca un film polițist, dar virează rapid spre altceva, neașteptat. Devoalarea încă din primul episod a probelor vinovăției, ar fi trebuit să-l facă pe spectator să nu mai fie interesat de eventuala confruntare juridică, tipică pentru filmele de casă hollywoodiene. Aici dezbaterea e mult mai subtilă devoalând brusc, după cum spuneam, „cutia cu viermi”, lumea ascunsă, înșelătoare și neașteptat de periculoasă în care trăiesc, cu coduri secrete, adolescenții dependenți de telefon. Căci, te întrebi stupefiat, ce îl poate face pe copilul tău liniștit, bun la școală, care mai iese cu băieții la plimbare, să urmărească și să ucidă cu opt lovituri de cuțit o colegă de clasă, la 13 ani? Nu numai în film, ci, așa cum am arătat și în realitate, scenariul plecând de la două cazuri reale din Marea Britanie. Nu e doar ficțiune, ci e o pătrundere insidioasă a universului calp și ireal al lumii din telefon în mintea neformată și credulă a adolescenților, unde irealul se transformă în tragedie cât se poate de reală. Oroarea părinților, din film și, vai!, din realitate, care nu înțeleg ce au greșit în educația copilului lor ajuns asasin e, desigur, înfricoșătoare.

Adolescența, o știu părinții dintotdeauna, e perioada cea mai dificilă din viața unui copil. Atunci se cristalizează identitatea, personalitatea, se coagulează temperamentul, începe fierberea hormonală și febra sexuală, apar natural contradicțiile, reacțiile rebele față de autoritate și, da, poate cel mai important element, izbucnește nevoia de acceptare în grup, în „gașcă”. Nu, nu e ceva nou în principiu, fiecare dintre noi am trecut, cu crize mai simple sau mai adânci prin această etapă și „dramele” adolescenței nu sunt o invenție a celei mai tinere generații. Totuși, ceva s-a schimbat. Dacă asupra prietenilor și a mediului în care se învârte copilul un părinte atent și inteligent mai putea să aibă informații, asupra fiarelor ascunse sub ecran, care îl vizitează pe adolescentul nesigur în singurătatea camerei sale (unde accesul părinților este interzis!), formându-i atitudini, reacții și automatisme, părintele nu mai are niciun control. Imersiunea în aceste lumi artificiale, populate de jocuri violente, de inițierea în droguri, de sexualitate dezlănțuită, de „provocări” care ajung până la sinucidere și nu în ultimul rând, de manipulare mentală dirijată de câte un guru malefic cu mare trafic pe internet și cu milioane de urmăritori, îl face de foarte multe ori pe adolescent să piardă controlul cu realitatea și cu valorile morale, devenind un zombi manipulabil, gata să fie condiționat să execute acțiuni iraționale.

Sigur că un astfel de subiect fierbinte nu poate fi decât controversat și, inevitabil, e prins în malaxorul controverselor ideologice opuse. În timp ce conservatorii de dreapta au subliniat efectul toxic al „dreptului adolescentului de a-și alege sexul” (o opțiune delirantă pentru cei aflați încă în turbionul endocrin al identității sexuale!) și au arătat excesele radicalismului neomarxist woke, opinia publică de stânga a găsit rapid cheia explicativă a derapajului băieților spre crimă: „masculinitatea toxică” impregnată de influenceri bestiali precum cei doi urangutani violatori britanici refugiați la sânul primitoarei justiții românești (menționați, de altfel, în film) în mințile băieților refuzați de fetele din generația lor. Refuzat și umilit pe Instagram, un cyberspace urmărit de toată gașca, când cea căreia-i „ceruse prietenia” îi trimite mesajul crunt (un simbol grafic cu o fasolă!) că e un incel, adică un fraier, un looser hidos la care nu se va uita niciodată vreo fată, astfel că, de furie, consideră fetele atractive sexual drept un dușman ostil și, în conformitate, cu sfaturile primite din „manosferă” (comunitatea online a misoginilor și abuzatorilor sexuali masculini) ar putea fi îndemnat să se răzbune, mergând chiar până la crimă. Filmul, care în mod inteligent nu focalizează nici pe detaliile crimei (cuțitul, arma crimei nici nu este descoperit) și nici pe procesul juridic, ci pe complexele mecanisme psihologice și emoționale ale personajului principal, strategiile de negare și manipularea psihologică față de evaluatoare (un episod care va face istorie, nu mă îndoiesc, nu numai în cinematografie, dar și în clasele/saloanele de psihiatrie), lasă spectatorul fără replică. Instinctul moral, natural, transmis de părinți, este anihilat de fiara din ecran care îi condiționează reacția ostilă pentru a nu fi ostracizat de grup. Una dintre puținele analize care surprind cu finețe mecanismele condiționare neuronală din mediul online care radicalizează tinerii este cea a lui Alexandru Bălășescu, citată de Magda Grădinaru pe Spotmedia.

Iată ce spune el: „formatul fiecărui mediu de propagare a știrilor imprimă în sine un anumit mesaj. Iar formatul noilor media este algoritmul. Algoritmul este opac, deci nu e transparent, este foarte deterministic și închide rețelele. Formează acele bule și merge pe ideea de confirmare. De aceea spuneam ca acționează ca o substanță neurostimulatoare. Foarte important: vehiculat în cercurile acestea și care e foarte important de înțeles este NPC – non-player characters. Acestea sunt personajele din jocuri care apar pe acolo, de decor. Jocurile acestea la care mă refer de cele mai multe ori sunt jocuri de combat, de bătălie și apar aceste caractere, ca figuranți dispensabili [adică pot fi eliminați fără probleme, nota mea].

În aceste cercuri și inclusiv în cele de decizie politică acum, de pildă Elon Musk, privirea asupra noastră, a oamenilor de rând e că noi suntem NPC-uri. Pentru ei se vede asta foarte bine în așa-zisele negocieri de pace între Trump și Putin”.

Nu e doar un film pe care să-l urmărești în weekend pe fotoliu. E o temă de meditație pentru părinți și pentru noi, „personaje dispensabile” într-o lume unde violența este generată chiar de cei care ar fi trebuit să-și citească propria Constituție și să apere democrația și lumea civilizată. E un subtil răspuns dat derivei neașteptate în care ne trezim aruncați de către o adunătură de maimuțe care au pus laba pe niște mitraliere și trag în toate părțile. Din buncăre, ca lașii, și cu fiare asmuțite care ne invadează, manipulator, din spatele ecranelor.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video