Filiera canadiana

In urma cu vreo 6-7 ani am scris, tot in aceasta pagina, despre extraordinara aventura – povestita de el insusi – a unui tinar ardelean care fuge din tara, imediat dupa instalarea, aici, a ocupatiei sovietice si, dupa numeroase incercari (arestari, lagare, deportari), ajunge in Canada, tara visurilor sale. Acolo traieste o prelunga criza de adaptare si de integrare, insa, dupa alte munci si zile penibile, acest Fat-Frumos carpatin nu doar ca razbeste, se integreaza, dar devine o somitate in domeniul industriei miniere.
Recenzia mea a avut un neasteptat ecou: am inceput sa primesc telefoane, scrisori prin care mi se solicita cartea sau relatii privind libraria, biblioteca unde ar putea fi gasita. Era perioada frenetica a plecarii in Canada (cum este acum in Spania) iar solicitantii doreau, inainte de a se arunca in necunoscut, o cit de cita initiere, o calauza spre cheia succesului, daca nu chiar solutia unei reusite miraculoase. Volumul a inceput sa circule, a ajuns chiar si la Focsani, de unde s-a intors nevatamat. In acelasi timp, sotia mea (Dumnezeu s-o odihneasca si s-o rasplateasca, acolo unde e) ii initia pe prezumtivii emigranti in franceza minimala, fara de care nu puteai trece testul si traversa oceanul. Putem spune ca, intre miile de romani care populeaza aceasta tara cit un continent, 4-5 sint trimisii nostri speciali…
Au fost si cazuri dramatice: o familie, sot si sotie, a avut mult de patimit pina sa-si vada visul cu ochii. Doamna prindea repede franceza, dar uita la fel de repede, domnul era mai permisibil, dar transpira abundent si il toropea somnul. De fapt, amindoi veneau „la ore” extenuati de munca de peste zi si de diversele tracasari, dar dovedeau o vointa admirabila. Pina la urma, au luat testul, insa cind sa zica hop!, domnul, mergind in satul natal ca sa-si ia ramas bun de la rude, a facut un accident de masina. Plecarea era compromisa, intrucit canadienii, ca sa te accepte, iti cer sa ai cazierul „curat”. Dupa vreo doi ani au reusit totusi si ne-au transmis „Salutari din Montreal”.
Ce fac romanii in Canada? De toate, dar mai ales munci pe care s-ar simti jigniti sa le practice in tara. Jigniti mai ales nu de munca in sine, cit de salariul mizer de-acasa. Acolo, insa, vorba cintecului, „toate meseriile sint bune”, din moment ce-s bine platite. Si, mai ales, orice meserie este rivnita, dorita, vinata, cea mai mare victorie (personala) fiind obtinerea unui loc de munca stabil, vietuirea din ajutorul social fiind stresanta, ca peste tot in lume. Exista, desigur (mai ales in ultimii ani), o categorie de performeri, in meserii de virf (calculatoare, management, servicii bancare), dar cei mai multi romani „canadienizati” duc o viata la limita, cu (aproape) acelasi bucurii si necazuri ca si-n patria-muma.
O descindere in aceasta lume de second hand a facut – si ne-o releva si noua – Mircea Gheorghe, intr-o absolut fermecatoare carte, Partida de canasta, aparuta la Editura Polirom. Emigrat din Romania dupa revolutie (si dupa mineriada din iunie ’90), Mircea Gheorghe s-a ignorat, pina acum, ca prozator, debutind la o virsta cind altii isi fac deja bilantul. Dar cartea sa de schite, povestiri, „momente” afirma un scriitor format, fara nici o ezitare de constructie sau de „scriitura”. Glisind printr-un spatiu deopotriva socant si tern, contrariant si amuzant, umil si tantos, personajele lui Mircea Gheorghe au coloratura si dau dimensiunea unei pitoresti periferii romanesti, mutata peste ocean. Functionari, gestionari, chelneri, patroni de restaurante (cu specific „de-acasa”), administratori de bloc (mai ales!), casieri, avocati si traducatori (cu patalamale dubioase), gazetari, corectori (care nu stiu nici franceza, nici engleza!), fufe, codoase, suti (meserii stabile!), „fosti” (comunisti, securisti, legionari), calugari reciclati, cintareti solo sau in diverse formatii (care cinta la colt de strada), pagubiti ai Caritasului (va mai amintiti?) – o lume pe cit de simpatica, pe atit de combinativa (si intriganta) in incercarea de a-si face loc, de a supravietui alaturi de altii, tot ca ei, veniti din alte colturi ale pamintului. Nu lipsesc, desigur, dramele, angoasele, disperarile provocate de inadaptare, de reintegrare. Dar mititeii, mamaliguta, sarmalele, naiul lui Zamfir, tambalul, o cununie (la biserica romaneasca), o onomastica la care se cinta sau se recita cu un patos neistovit amelioreaza oarecum starea acestei minoritati care si-a schimbat doar locatia, nu si conditia.
…La Montreal, ca si la Paris sau la Madrid, in orice clipa poti sa te „ciocnesti” de un roman.
Imi povesteau doi prieteni de familie, Carmen si Catalin, la intoarcera din Canada, unde si-au vizitat copiii (situati in categoria celor pe deplin realizati): „Eram la Montreal, in metrou. Undeva, pe scaune, stateau o doamna si un baietel de 6-7 ani, incarcati de sacose. Baiatul se tot agita, iar femeia il boscorodea, dar nu se auzea ce-i spune. La un moment dat, neatent, copilul a rasturnant o sacosa, din care s-au rostogolit, prin tot metroul, cartofii. «Ti-am spus sa fii atent, a izbucnit femeia. Cind ti-oi da citeva scatoalce!» Si chiar a inceput sa-i dea”. Erau, desigur, romanasi de-ai nostri…

Publicitate și alte recomandări video