FILME DESPRE MUZICIENI (II): „Maria”

Spre deosebire de George Enescu, pe care l-am văzut recent ca personaj de film artistic, Maria Callas și-a trait viața la scenă deschisă. A fost săracă, în copilărie nu a strălucit prin frumusețe, puțin mai târziu a părut chiar obeză. Dar a avut talent muzical, voce frumoasă, ureche perfectă, memora arii, opere întregi. Mama i-a transmis ambiția supradimensionată. A plecat cu ea în America, unde visa să o lanseze ca pe un copil minune, la concursuri radiofonice. Nu a câștigat. A început să cânte în Grecia natală. Nimeni nu s-ar da astăzi în vânt privind-o în fotografiile de dinaintea marii lansări. Nici speranța de a pleca în Anglia împreună cu un ofițer din Al Doilea Război Mondial nu i s-a împlinit.

Când a fost limpede că vocea avea să urce treptele performanței și-a pus din nou ambiția la lucru. A învățat enorm, a studiat, s-a căsătorit cu un bărbat ce nu i se potrivea defel, nu era muzician, nu-l iubea, însă i-a împlinit cea mai mare dorință, fiindcă era abil ca impresar. A știut să obțină bani mulți pe contractele cu teatre de operă. Alt puseu al ambiției nemăsurate a determinat-o să nu-și asculte profesoara, Elvira de Hidalgo. Nu a ținut cont de sfatul ei, de altfel, o lege cunoscută profesorilor, studenților claselor de canto: să-și aleagă partiturile, rolurile în funcție de vârstă, de experiență, de maturizarea vocii. A vrut să cânte aproape tot ce s-a compus pentruvocea de soprană, în toate stilurile – repede, ca să fie apreciată, să dobândească faimă, să ajungă cea mai bună, să câștige bani mulți.

Celebritatea, temperamentul vulcanic de grecoaică i-a gonflat ego-ul. Pe scenă era minunată, cuceritoare prin vocea cu calități timbrale unice, care fermeca publicul de pretutideni, nepăsător la jocul ei actoricesc minimal, introvertit. Nu avea nevoie de gesturi ample teatrale, de mișcări rapide pe scenă: vocea, chipul ei fermecau. Chip ce exprima inocența, speranța, fericirea, melancolia, disperarea, ura. Mai ales ochii spuneau totul.

Deseori, „spectacolul” din culisele teatrelor, din culisele vieții particulare era cu totul altul. Acolo, atunci se dezlănțuia în scene de furie revărsate asupra rivalei Renata Tebaldi, asupra lui Meneghini – soțul impresar, asupra tuturor celor care o nemulțumeau câtuși de puțin.

Trebuia să vină momentul iubirii. Alesul a fost alt bărbat, care, în afara frumuseții, avea totul. Tot ce îi puteau oferi banii. În plus, era și el grec. Banii, faima înmulțită pentru diva noastră datorită petrecerilor de lux, datorită atenției insistente a presei, admirativă și pentru look-ul total diferit de cel din tinerețe, fiindcă tânăra rubicondă a fost înlocuită de femeia frumoasă, subțire, mlădioasă. Nimeni nu a aflat secretul uimitoarei transformări.

Dar toți au aflat într-o zi că iubitul – protectorul-miliardarul Ari(stotle) Onassis s-a plictisit de jucăria cu voce de aur, atras de altă divă, fosta primă doamnă a Americii, Jacqueline Kennedy. Dezamăgirea a fost cruntă: iubirea adevărată, visul unei căsnicii, speranța unui copil, toate s-au năruit. A urmat încă un spectacol: replicile în contradictoriu, interviurile furate de televiziunile avide de scandal. Iar ultimul act din epopeea divei de secol XX a copiat în viața reală deznodământul Violetei Valery, protagonista operei „La Traviata”. A pierdut totul: vocea, speranțele, puterea de a lupta. S-a stins tot la Paris, tot bolnavă, tot singură.

Am rezumat până acum viața artistei de teatru liric Maria Callas gândindu-mă ce ofertantă a rămas pentru scenariștii și regizorii care ar avea curajul să o aducă pe ecran. Dar episoadele spectaculoase ale acestui destin excepțional sunt prea multe pentru un film de două ore. Poate și-ar găsi locul și atractivitatea într-un serial. Steven Night și Pablo Larrain au evitat piedicile de neînvins ale redării întregului destin numit Callas alegându-și ca singur (dar nu simplu) fapt de viață decăderea artistei, finalul. Nici așa pericolul nu a dispărut, fiindcă tristețea, disperarea, eșecul plasează întreaga desfășurare a filmului într-un climat sumbru, obsesiv, deprimant. Adaug numaidecât nu total deprimant, fiindcă povestea este colorată de afecțiunea, grija, înțelegerea soților care au sevit-o, au îngrijit-o, i-au fost aproape fără preget. „Culoarea” (pentru că imaginile imprimă ochiului dualitatea „alb-negru” sunt de o frumusețe princiară, opulentă, exterioarele Parisului, dar, mai ales, interioarele. Încăperi ce descriu deopotrivă luxul vieții din epoca succeselor – contrastul dintre mărire și decădere.

Ducând cu succes la capăt atâtea producții cinematografice diferite, nu puține zgârcite ca ofertă de joc actoricesc, Angelina Jolie a simțit miza rolului în cariera sa și a demonstrat că este cu adevărat o actriță. Frumusețea etalată moderat, economia gesturilor, interiorizarea, balansul între speranță și conștiință a eșecului pe toate planurile au conferit interpretării rolului Maria combustie lăuntrică, fragilitate, putere de a stăpâni spectatorul până la capăt.

Sigur, Angelina Jolie nu seamănă cu Maria Callas, este alt tip de frumusețe. Ceea ce nu trebuie să conteze, și nu a contat pentru regizor, care și-a luat libertatea să întovărășească pe genericul final fotografiile-document ale solistei de teatru liric și imaginile Angelinei Jolie. Nu am simțit nici o dezamăgire, nici o discrepanță. Doar gândul reușitei acestui final reconstituit mi-a închis cercul impresiilor frumoase despre una dintre soluțiile regizorale potrivite pentru un film artistic dedicat Mariei Callas.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video