Finale politice, de ambele părți ale Canalului Mânecii (I)

Se știe deja că partida din Marea Britanie este interesantă mai mult din perspectiva scorului, decât din aceea a învingătorului sau a clasamentului. Sir Keir Starmer, liderul laburist, va deveni prim-ministru și va avea majoritatea absolută în Camera Comunelor, iar partidul său ar putea obține în jur de două treimi din mandate. Conservatorii par să-și păstreze locul secund, dar ar putea înregistra cel mai slab scor din întreaga istorie a partidului, din perspectiva mandatelor câștigate. Această prăbușire ar urma să-i aducă pe conservatori în postura de partid secundar, alături de liberal-democrați și populiștii lui Nigel Farage („Reform UK”), fostul lider al mișcării pro-Brexit.

Astfel, fără a încălca bine cunoscutul consemn potrivit căruia în politică nu trebuie niciodată să contabilizezi rezultatul unei bătălii înainte ca ea să se încheie, se profilează cel puțin trei întrebări foarte interesante. Prima are de-a face cu modul în care se va înfățișa britanicilor Partidul Laburist, ca forță victorioasă. Sir Keir Starmer a reușit să rezolve conflictele interne între centriști și stânga radicală, iar manifestul electoral al laburiștilor pune accentul pe guvernarea responsabilă (inclusiv în privința cheltuielilor publice). Dar, până la urmă, așteptata victorie electorală va deschide sau nu zăgazurile unor pasiuni reformatoare, de stânga? Și cât de importante vor fi ele, prin comparație cu exigența unei guvernări competente și cumpătate?

Cea de-a doua întrebare, frecvent menționată în mass-media britanice, are de-a face cu viitoarea competiție pentru conducerea Partidului Conservator. Va fi învestit un lider care să favorizeze deplasarea spre dreapta, cu readucerea în partid a lui Nigel Farage (care, se știe, și-ar dori el însuși postura de lider) sau se va opta pentru o soluție moderată? În fine, o a treia are în vedere situația din Scoția, unde naționaliștii se află în dificultate și ar putea fi devansați de laburiști: ar urma, oare, ca mișcarea pro-independență să sufere un recul care s-o lipsească de energie, în următorii cinci-zece ani? Evident că, dată fiind poziția Regatului Unit în sistemul politic și economic internațional, orice schimbare de guvern generează nenumărate alte preocupări și întrebări.

Evident că același lucru este valabil și în cazul Franței, aflată acum în intervalul incert dintre cele două tururi ale alegerilor legislative. Din nou, nu există aici suficient spațiu pentru analize de detaliu, astfel că vor fi punctate doar câteva chestiuni importante. În primul rând, președintele Emmanuel Macron a convocat alegeri anticipate în încercarea de a salva ce mai putea fi salvat din coeziunea propriei familii politice: a considerat că guvernarea devenea imposibilă și că exista riscul unei crize sociale majore. În condițiile ascensiunii extremei drepte (Rassemblement National – RN) și ale persistenței unei extreme stângi (La France Insoumise – LFI) capabile să atragă alături de ea și stânga moderată, pentru centriștii președintelui Macron nu existau perspective realiste de revenire.

Probabil că președintele Macron a sperat că dizolvarea abruptă a Adunării Naționale (camera inferioară a Parlamentului) să pună în dificultate extremele, să nu le dea timp să-și organizeze forțele. Dar, așa cum știm, RN a reușit să-și apropie o fracțiune din dreapta republicană, iar LFI a strâns în jurul ei toată stânga, inclusiv un Partid Socialist care, după scorul bun de la europene, dădea semne de emancipare. Domnul Macron și coaliția sa (Ensemble) s-au văzut lipsiți de parteneri potențiali, în zona de centru. În aceste condiții, președintele și aliații săi s-au văzut puși în situația de a ierarhiza extremele în funcție de pericolul reprezentat pentru Republică: și, fără a exista o unanimitate, au optat pentru ralierea condiționată alături de stânga – vom vedea dacă este avută în vedere și extrema stângă – în încercarea de a bloca RN.

În fine, în acele circumscripții în care pentru turul secund s-au calificat trei sau chiar patru candidați, mecanismul desistării (retragerea din cursă a unor candidați ai blocului prezidențial, în favoarea stângii – și reciproc – pentru a bloca exponenții RN) ar trebui să contribuie la crearea unui minimum de încredere între președinte și blocul stângii. Dacă rezultatele de duminica viitoare nu vor oferi RN o majoritate absolută, atunci domnul Macron va putea evita învestirea ca prim-ministru a liderului RN și va putea explora varianta unei personalități noi, tolerabile pentru stânga moderată. Dar, așa cum vom discuta săptămâna viitoare, ecuația politică franceză are multe alte necunoscute.

Publicitate și alte recomandări video