Finale politice, de ambele părți ale Canalului Mânecii (II) – Marea Britanie

miercuri, 10 iulie 2024, 03:00
1 MIN
 Finale politice, de ambele părți ale Canalului Mânecii (II) – Marea Britanie

Noul premier este înconjurat de colegi care se simțeau confortabil și  în perioada stângismului radical al lui Jeremy Corbyn. Iar discursul despre „revenirea adultului în încăpere”, despre performanță și responsabilitate în actul de guvernare merge foarte bine până când vine momentul alegerilor dificile și dureroase. Atunci este nevoie de doctrină, de capacitatea de a zugrăvi viitorul dorit și drumul către acest viitor.

În textul de săptămâna trecută am oferit succinte avancronici ale celor două „finale” politice din nordul, respectiv sudul Canalului Mânecii. A venit și momentul cronicilor, și ele succinte, din motive de spațiu: mai jos vor fi trecute în revistă doar câteva elemente interesante, fără mari pretenții analitice. În ambele cazuri – și în cel britanic, care face obiectul textului de față, și în cel francez, care va fi discutat săptămâna viitoare – e foarte probabil să apară noi  elemente și, pe cale de consecință, noi comentarii.

Așadar, joia electorală din Regatul Unit nu a produs mari surprize. Victoria laburiștilor este categorică în termeni de mandate, la fel și înfrângerea conservatorilor. Dar, după cum se știe, sistemul electoral britanic este puternic disproporțional, astfel că merită să ne uităm și la voturile obținute de partide. În acest caz, narațiunea se schimbă puțin: este adevărat că, în termeni de mandate, Partidul Laburist obține una dintre cele mai mari victorii din istoria sa electorală, comparabilă cu cele din 1997 sau 1945. Dar voturile primite sunt mai puține decât în urmă cu cinci ani (2019), când laburiștii sufereau o înfrângere usturătoare la capitolul mandate – cel care contează cu adevărat. În cifre, vorbim acum de 411 mandate (din 650), cu 9.731.363 voturi, în timp ce acum cinci ani obținuseră doar 202 (tot din 650), dar cu 10.269.051 voturi. Așadar, succesul laburiștilor ține de capacitatea – absolut lăudabilă, desigur – de a-și conserva sprijinul și de a oferi o alternativă la guvernarea în disoluție a conservatorilor. O disoluție care se traduce printr-o pierdere catastrofală atât la nivel de mandate (121, față de 317, în 2019), cât și în privința voturilor (6.827.112 acum, față de 13.966.454, în 2019).

Cu alte cuvinte, Partidul Conservator își pierde jumătate din sprijinul electoral, prin comparație cu vârful din 2019. Un vârf care, ne amintim, a fost posibil și datorită deciziei lui Nigel Farage și a formațiunii sale de atunci (Partidul Brexit) de a nu desemna candidați în circumscripțiile în care parlamentari conservatori în funcție (aleși în 2017) își apărau mandatele. Partidul Brexit a prezentat atunci doar 275 de candidați, nereușind nicio victorie și totalizând doar puțin peste 2% din voturi. Tabloul este total diferit astăzi, când formațiunea domnului Farage, Reform UK, a decis să nu-i mai menajeze pe conservatori: a participat în aproape întreaga țară, prezentând 609 candidați și obținând mai bine de 4 milioane de voturi – aproape două treimi din cifra obținută de conservatori.

Ar fi simplist să presupunem că voturile Reform UK ar proveni doar de la alegători cu înclinații către Partidul Conservator, dar care au fost nemulțumiți de performanța acestuia în materie de migrațiune și conflicte „culturale” sau de lipsa asumării unei linii de dreapta mai pronunțate în alte dispute politice în vogă. Însă este clar că de acolo a venit, într-o măsură copleșitoare, electoratul Reform UK. Cu alte cuvinte, anul acesta am asistat la manifestarea unei sciziuni majore în electoratul conservator, rezultat al unui proces care se manifestase deja în anii 2010 și pe care Nigel Farage alesese să nu-l acutizeze în 2019, dând o șansă promisiunii lui Boris Johnson de a înfăptui Brexit-ul. Acum, însă, Rishi Sunak și partidul său afectat de scandaluri nu au mai beneficiat de un non-combat similar. Mai mult decât victoria laburiștilor, a fost înfrângerea gravă a conservatorilor.

Una din întrebările formulate în textul de săptămâna trecută viza modul în care competiția pentru un nou leadership al conservatorilor va fi afectată de problema Farage. Bătălia pentru șefia partidului a început, indiferent care va fi calendarul decis de actuala conducere, iar în acest moment pare improbabilă victoria unui candidat care să-l reinvite pe Nigel Farage în partid – și, astfel, să-i permită să-și construiască platforma de pe care să atace el însuși șefia, în viitor. Dar, indiferent de numele și programul viitorului lider, este greu de crezut că partidul va evita deplasarea către dreapta și asumarea unor poziții mai apropiate de cele ale  Reform UK.

Întorcându-ne la învingători, nu trebuie să ne surprindă faptul că noul premier, Sir Keir Starmer, este preocupat să transmită un mesaj axat pe competență managerială, nu pe ideologie. Comparația cu „New Labour” și a sa linie centristă de reînnoire socială, asociate cu epoca timpurie a lui Tony Blair, continuă să pară interesantă. Sir Keir Starmer a promovat reînnoirea partidului și reconstruirea mașinăriei capabile să câștige alegerile, dar nu posedă „trusa” doctrinară pe care echipa lui Blair a folosit-o într-un mod atât de eficace pentru a-și întipări dominația politică. Noul premier este înconjurat de colegi care se simțeau confortabil și  în perioada stângismului radical al lui Jeremy Corbyn. Iar discursul despre „revenirea adultului în încăpere”, despre performanță și responsabilitate în actul de guvernare merge foarte bine până când vine momentul alegerilor dificile și dureroase. Atunci este nevoie de doctrină, de capacitatea de a zugrăvi viitorul dorit și drumul către acest viitor.

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii