Firul Ecaterinei (I)

…M-am dus la bucătărie, să-mi fac cafeaua matinală şi, când m-am întors, era cât pe ce să mă-mpiedic de-un fir de aţă, care apăruse de nu ştiu unde şi se-ntinsese strună, la vreo 20 de centimetri înălţime, în urma şi în calea mea. Contrariat, am luat-o „pe fir”, pe firul apei, s-ar zice, spre a-i afla… izvorul. Şi-am tot tras de el, până l-am dibuit (într-un banal halat), nedumirindu-mă, totuşi, cum s-a agăţat de mine şi, mai ales, cum s-a întins la înălţimea aceea. Dacă mai trăgeam, s-ar fi destrămat tot halatul, aşa încât a trebuit să-l tai. Şi mai pe urmă, văzându-mi de-ale mele şi de alte cele, am şi uitat acest, totuşi, minor fapt divers, într-o casă de om (rămas) singur, şi unde nici nu-i de mirare că lucrurile o mai iau, din când în când, razna.

„S-a rupt firul”, zice o vorbă din bătrâni, şi cam tot omul ştie despre care fir e vorba, zicerea nu mai trebuie explicată decât, eventual, celor mai fragezi dintre noi, care nu au încă – şi-i bine aşa! – conştienţa trecerii şi petrecerii din astă lume pământeană. Pentru „această tristă fază” (cum o numea un poet), românul a inventat tot felul de perifraze, pareomiologii, substituiri şi închipuiri, evitând a o numi direct şi nemijlocit pe „cea cu coasa”, spre a nu-i atrage atenţia, chiar mânia pedepsitoare. Totodată, semne cereşti, credinţe şi obiceiuri lumeşti, visele, îndeosebi, dar şi mici întâmplări, fără sens şi coerenţă, par a fi premonitorii.

…Apoi a sunat telefonul, vocea gravă a prietenului Grig Ilisei mi-a spus, înainte de-a articula vreo silabă, că s-a întâmplat ireparabilul. N-am vorbit despre firul rupt, el, ca fiu de preot şi cu harul zidirii scriitoriceşti, are cuvintele lui de împărtăşire. Şi tu, ce să-i spui, cum să-l consolezi pe cel care-ţi mărturiseşte că făptura dragă, Ecaterina/Tinel/Tinuş, cu care a înzidit o viaţă, s-a absorbit la „ceruri nalte”? Fi-vor, cât de cât, alinătoare vorbele tale? Inchipuirea/imaginea ei, proiectată pe pânza vremii (de când o cunosc), s-a întrupat în aceste palide cuvinte: „Pentru mine, Tinuş a fost o fiinţă stenică, cu un extraordinar tonus, care te încuraja, te stimula instantaneu, indiferent cât de amărât erai”…

Cum se leagă prieteniile?, mă întrebam cândva. Şi-mi şi răspundeam: uite-aşa, din aproape-n aproape şi din vorbă-n vorbă. Prietenia mea cu Grig Ilisei începe în campusul studenţiei şi-al gazetăriei, başca disputele cenacliere, ori „nocturnele” forfecări ale proaspetelor înscenări lirico-epice, când îndrăzneam a ni le încredinţa unu-altuia. Apoi… Grig a răpit/a fost răpit de o ştimă a mării, lovit cu leuca fiind de frumuseţea, tandreţea şi delicateţea acestei izvodiri miraculoase din asprul pământ dobrogean. Şi s-au mutat, dimpreună, la o gazdă, vizavi de Universitate, lângă Biserica „40 de Sfinţi”, loc de pelerinaj pentru noi, loc de tăinuite iubiri, în veacul celălalt, căci pe aleea ce-i poartă numele, ar fi locuit Veronica Micle, la geamul ei „ce strălucea” privind „atât de des” poetul veşnic neînţeles… Loc de legendă (literară), tot pe acolo, câteva decenii mai târziu, găzduit fiind (cum glăsuieşte în „Memoriile” sale) Demostene Botez. Fiu de preot (ca şi Ilisei), se întâmpla ca, periodic, studentul în drept şi publicist, Demostene, să primească de la părintele său (care preoţea în satul Hulub, din comuna mea natală, Dângeni-Botoşani), o damigeană cu vin, pe care viitorul poet al tristeţelor provinciale şi-al caterincei care „cânta la colţ de stradă” o lăsa în antreul cămăruţei, la dispoziţia prietenilor însetaţi… Aceştia, chiar în absenţa stăpânului (uşa nu era niciodată încuiată), sorbeau doar un pahar-două, ca să rămână şi pentru data viitoare… (Continuarea în ediţia de mâine , 11 noiembrie, a Ziarului de Iaşi)       

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist  

Publicitate și alte recomandări video