Flăcara olimpică mocneşte în noroiul din Oproaia IMAGINI
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

Flăcara olimpică mocneşte în noroiul din Oproaia IMAGINI

GALERIE
copii Oproaia drum spre casa (4)copii Oproaia drum spre casa (6)copii Oproaia drum spre casa (2)copii Oproaia drum spre casa (3)familia Ursei - Oproaia (2)familia Ursei - Oproaia (1)familia Ursei - Oproaia (4)familia Ursei - Oproaia (5)gradinita Oproaia (1)gradinita Oproaia (2)gradinita Oproaia (4)microbuz pe chituci Tibana (1)microbuz pe chituci Tibana (2)petrica dieaconu, director Tibana (1)drum spart spre Alexeni (4)drum spart spre Alexeni (3)drum spart spre Alexeni (2)Voichita - Alexeni (1)Tibana profesori-elevisatul Oproaia
  • copii Oproaia drum spre casa (4)
  • copii Oproaia drum spre casa (6)
  • copii Oproaia drum spre casa (2)
  • copii Oproaia drum spre casa (3)
  • familia Ursei - Oproaia (2)
  • familia Ursei - Oproaia (1)
  • familia Ursei - Oproaia (4)
  • familia Ursei - Oproaia (5)
  • gradinita Oproaia (1)
  • gradinita Oproaia (2)
  • gradinita Oproaia (4)
  • microbuz pe chituci Tibana (1)
  • microbuz pe chituci Tibana (2)
  • petrica dieaconu, director Tibana (1)
  • drum spart spre Alexeni (4)
  • drum spart spre Alexeni (3)
  • drum spart spre Alexeni (2)
  • Voichita - Alexeni (1)
  • Tibana profesori-elevi
  • satul Oproaia
- +

Copiii născuţi în Oproaia, în Alexeni, toţi în comuna ieşeană Ţibana, n-au avut de ales. Viaţa i-a pus într-un continuu maraton pe care-l îndură cu o poftă de carte pe care nu şi-o explică nici părinţii şi nici profesorii lor. Într-una dintre cele mai sărace comune ale Iaşului, copiii par că sunt într-o continuă cursă. Începe de la grădiniţă, cu micuţii din Oproaia, continuă la clasa zero, cînd aceştia merg şase kilometri dus - întors până la şcoala din Alexeni, iar acolo predau ştafeta. De acolo, liceenii merg între 9 şi 12 kilometri, în drumul lor spre liceul din Ţibana şi înapoi spre casă. Pe ploi care îi udă până la oase, cu părinţi care îi caută noaptea prin câmp, cu cizmele de cauciuc în picioare şi cu bocancii în ghizodan, copiii se chinuiesc să semneze o pagină grea a învăţământului din România. Cea în care supravieţuirea în şcoală o dublează pe cea de-acasă. Până la urmă, drumul de zece kilometri, cu cărţile în spinare, îi face să uite până şi de foame. 

A plouat într-o vară atât de puternic, încât pe drumul de lut care urcă dealul molcom dinspre Alexeni nu puteai merge nici măcar pe jos. Alunecai la fiecare pas, nu aveai de ce să te ţii, şi şuvoaiele veneau de pe deal de parcă întocmai aici, în colţul Iaşului, şi-a găsit potopul să se dezlănţuie. Peste dealul care desparte Alexeniul de Ţibana, vreo 20 de mogâldeţe ghemuite îşi croiau drum prin noroaiele scăldate de ploaie – când pe jos, când unul peste altul, într-un ghem uman de ghiozdane, cizme, pelerine şi umbrele. Când au ajuns la şcoală, în dimineaţa acelei zile, după cinci kilometri făcuţi în mai bine de o oră, Petrică Dieaconu, fost director al Liceului tehnologic de industrie alimentară din Ţibana,  spune că pentru prima dată în cariera lui de profesor, de peste 20 de ani, nu a ştiut ce să facă. „Erau jale. Aveam o clasă întreagă numai de la Alexeni. Veneau atât de uzi... erau, efectiv, terminaţi. Sacrificam jumătate de oră să îşi pună hainele pe calorifere, ieşeam din clasă, erau ghioalcă. Şi gândiţi-vă că stăteau câteva ore şi apoi trebuiau să se întoarcă alţi cinci kilometri pe jos spre casă”, povesteşte acesta.

 

Comuna navetiştilor

Satele comunei Ţibana par că s-au răsculat şi s-au împânzit pe dealurile din jur, ca protest faţă de reşedinţa comunei. Să strângi toţi copiii şi să-i aduci cu microbuzul e o misiune aproape imposibilă. Mai ales când rulmentul de la roata din dreapta-faţă a singurei maşini funcţionale din comună a pocnit într-o curbă, în faţă la Poliţie, iar şoferul meştereşte la el la prima oră a dimineţii. Ironia face că şoferul e un fost primar, Valerică Şobea, pe vremea căruia, în 2002, Ţibana a refuzat să primească microbuz, spunând că nu are nevoie, fiindcă s-ar fi închis mai multe şcoli, la care directorii ţineau atât de mult încât nu voiau să-şi caute de muncă în altă parte. De aceea, Ţibana a ratat microbuzul şi în anul următor, când unele comune l-au primit şi pe al doilea, şi încă o dată, câţiva ani mai încolo, când lotul s-a îmbunătăţit cu maşini mai performante. Astfel a ajuns Ţibana să fie cunoscută pe holurile Inspectoratului Şcolar Judeţean din Iaşi drept „comuna navetiştilor“. A profesorilor, dar şi a elevilor. Deşi de vreo doi ani, microbuzul la care meştereşte fostul primar se întinde, pe cît poate, să îi aducă şi pe copii, încă sunt foarte mulţi cei care merg pe jos, în fiecare zi, şi zece kilometri, ca să ajungă la şcoală şi înapoi acasă. 

La Liceul tehnologic de industrie alimentară Ţibana, aflat în lichidare, transformându-se recent în Şcoală de Arte şi Meserii, singurul care oferă ciclu de studiu cu clasa a IX-a din comună, învaţă aproximativ 250 de elevi. Din aceştia, 151 fac naveta de la măcar doi kilometri. Când microbuzul e „pe chituci”, cum râdeau oamenii care-l vedeau pe Valerică Şobea meşterind de zor, situaţia este una greu de imaginat pentru cei din oraşele mai mari, obişnuiţi cu ambuteiajele în trafic cauzate de părinţii care-şi duc sau îşi iau copiii cu maşina de la şcoală. Copiii din Ţibana vin pe jos. De la Poiana Mănăstirii şi de la Poiana de Sus cam doi kilometri, de la Gârbeşti patru, de la Runcu şi Alexeni cinci, de la Domniţa şase (cei din vârful dealului, de lângă cimitir, aproape opt), iar de la Vadu Vejii aproape zece. De la grădiniţă până la liceu, într-un marş continuu. Însă dacă microbuzul ajunge, pe o rută, să-i culeagă pe mulţi dintre aceştia, copiii din Alexeni vin în fiecare zi, aproape şase kilometri pe jos, pe drum, sau patru direct, peste un deal, pe cărări doar de ei bătute.

Abia aici începe însă unul dintre cele mai mari mistere ale comunei navetiştilor. Ce îi împinge în fiecare zi, pe aceşti copii, să ajungă la şcoală şi, nu doar atât, să fie printre cei mai buni elevi din clasă, fără să fie repetenţi şi fără să fie legaţi de glie de părinţi, pentru muncile câmpului? În sate fără modele spre care să se uite, cu aşteptări mici, copiii nu visează nici să plece şi nici să ajungă mai mult decât văd la părinţii lor. Totuşi, în fiecare zi, începând de la grădiniţă şi terminând la liceu, fac mai mult decât se aşteaptă chiar şi profesorii de la ei: merg la şcoală mânaţi de-o ambiţie şi de un obicei care nimeni nu poate să-l plaseze în timp şi care nu are nici tradiţie, fiindcă mulţi dintre părinţii lor au lăsat şcoala pe munca pământului. 

Coadă la grădiniţă

Un răspuns, spun părinţii şi profesorii, ar putea veni încă de la grădiniţă. Deşi Ţibana este considerată una dintre cele mai sărace comune din judeţul Iaşi, cu multe zone cu „populaţie defavorizată”, în care oamenii nici să vrea să muncească n-ar avea ce, părinţii îşi trimit copiii de mici la grădiniţă. Iar acum, după ce statul a mărit programul "Fiecare Copil la Grădiniţă" şi l-a promovat peste tot, profesorii din Ţibana povestesc că anul acesta era coadă la înscrierile la grădiniţă. Deşi toate cifrele n-au fost raportate integral, cei de la Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Iaşi spun că se remarcă o creştere semnificativă şi, chiar dacă nu au date raportate decât de la o treime dintre cele 98 de unităţi administrative, peste 1.500 de copii au fost deja incluşi în program. Conform cifrelor oferite de către Inspectoratul Școlar Județean Iași, în momentul de față există 22.469 de copii la grădiniță în județul Iași, 20.771 în sistemul de învățământ de stat și 1.698 la cel particular, iar la programul „Fiecare copil în grădiniță” au fost înscriși în luna iunie 6.357. Iar în Ţibana, din cifrele strânse de şcoli, arată că sunt 113 copii înscrişi la grădiniţă şi, chiar dacă sunt dintre ei care nu au cerut cupoane de ajutor social, „au fost înscrişi foarte mulţi copii care, până atunci, stăteau acasă”. Şi copiii, de la grădiniţă în sus, se ţin de şcoală de parcă le-ar fi legat-o cineva c-o funie invizibilă de gât, ca o piatră de moară. 

Izolarea de după dealul de lut

Dintre toate satele comunei Ţibana, în care casele oropsite se împletesc cu gospodării îngrijite, Oproaia pare a fi unul dintre cele mai asuprite. În sătucul aflat dincolo de dealul care leagă Alexeniul de Ţibana, sărăcia lucie e regulă, nu excepţie. Străbat drumurile comunei în 4x4 al lui nea Stelică, un „Papuc” cu ITP-ul proaspăt făcut, la mica înţelegere, cu băieţii de la service. Drumul care leagă Ţibana de Alexeni şi, apoi, de Oproaia, este un cimitir auto – dacă vii, o dată pe săptămână, cu un faiton, strângi piese să-ţi faci toată platforma de jos a unei maşini. Drumul bun se termină în dreptul indicatorului, iar asfaltul se prelungeşte, în agonie profundă, pe încă doi kilometri, cu gropi atât de mari, încât, dacă mergi noaptea, rişti să-ţi înghită o roată întreagă. Apoi, dealul de lut care urcă spre Alexeni se transformă la cea mai mică ploaie în pârtie – lutul din care e făcut prinde culoarea zăpezii şi până şi roţile cu lanţuri nu fac altceva decât să sape în gol pe panta înşelător de abruptă.

Stelică e genul de bărbat care ar putea ridica un urs în braţe să-i facă Heimlich dacă se îneacă. De fel, e mult mai blajin decât trăsăturile aspre ale feţei. Şofer la şcoala din Ţibana în timpul liber şi singurul electrician de pe raza comunei, toată lumea îl cunoaşte, din toate satele de prin zonă. În Oproaia, după ce-am coborât un drum de piatră, în frână de motor, de fumega şi Papucul de înfierbântare, îl opreşte pe nea Ion să-l întrebe dacă merge bine lampa pusă pe stâlp, cam singurul iluminat stradal din tot cătunul. „Săraci oamenii ăştia şi vai de capul lor”, spune bărbatul, albăstrindu-se la faţă, ca norii groşi care se strâng dimprejur. „Nu ştiu, nu ştiu şi nu înţeleg. Dar bine fac. Bine că îi trimit la şcoală să nu ajungă şi ei aici. Ce amar de zile să faci?” Stelică ocheşte un soc, trage pe dreapta, şi pleacă să umple ochi, cu floare, o sacoşă tip maiou, albastră, cu plantele abia deschise.

Stelică a mers la şcoală de mic. I-a plăcut la grădiniţă, şcoala a fost aşa şi-aşa, dar îşi aduce aminte că părinţii au tras dintotdeauna să îi ducă pe toţi patru fraţi la grădiniţă, la şcoală şi, pe care-au putut, la facultate, chiar dacă trebuiau să meargă în fiecare 40 de kilometri cu ei. „Măcar atâta lucru s-a prins de mine şi am învăţat să fac la fel cu fetele mele, să le duc, mort-copt, la şcoală”. Acum are una la Medicină, în Iaşi, pe punctul să-şi ia diploma de medic, şi o alta care lucrează în Londra. 

„Lumea fuge de navetă, dar copiii ăştia cui îi lăsăm?”

Nea Stelică mă lasă în faţa grădiniţei din Oproaia. O casă din chirpici, de un verde şters, plouată, cu-n acoperiş atât de jos încât şi învăţătorul stă, pe alocuri, gârbovit, să nu şteargă tavanul. Însă e singura oază de zâmbete într-un sat cu chipuri lungite de deznădejde. O casă care nu e nici măcar sediu pentru grădiniţă, ci una pe care un sătean a închiriat-o şcolii. Cei 14 copii înscrişi, toţi prezenţi, mănâncă banane, aduse de un muncitor, în drum spre casa pe care-o avea de reparat, la capătul satului. Vasile Cantemir, educatorul, veghează de la catedra micuţă, răbdător, zâmbind. „Vin des şi oamenii din sat, ne ajută toţi cum pot”. Lucrează de peste 15 de ani în sistem, dar numai unde prinde să suplinească câte un post. Anul trecut a fost în şomaj, anul acesta a venit la Oproaia. „Lumea fuge de navetă şi de grădiniţele şi şcolile mici, dar copiii ăştia cui îi lăsăm?”

Cei 14 copii primesc cu entuziasm orice vizitator şi, chiar dacă părinţii şi-o ambiţie neînţeleasă îi aduc să umple caiete întregi cu beţigaşe şi cerculeţe, şi educaţia lor e înglodată în aceeaşi sărăcie de acasă. Grădiniţa nu prea are recuzită şi învăţătorul spune că, adesea, copiii vin de acasă nemâncaţi şi neîngrijiţi; nu din răutatea părinţilor, ci din lipsa lor de educaţie şi de posibilităţi. „Pentru anul viitor avem 16 copii care se pregătesc, deci numărul lor e în creştere. Avem în sat chiar familii destul de harnice, care dau copiii la grădiniţă, nu sunt care să îi ţină acasă, mai ales de când şi cu tichetul. Chiar dacă e o zonă defavorizată, ei muncesc, se preocupă, vin. Noi însă ne ocupăm uneori mult mai de-aproape şi încercăm să-i mai ajutăm, cu cuvântul, cu gândul”, spune Vasile. 

Nu o dată s-a întâmplat să le mai aducă micuţilor mâncare de-acasă şi să le dea cornul şi laptele mai repede decât ora 10.00, stabilită instituţional. Iar pentru acei micuţi ai căror părinţi pleacă în Spania sau în Germania la muncă şi-i lasă cu bunicii, educatorii trebuie să le fie şi părinţi. „Avem caiete, avem jucărele câte putem, mai improvizăm... (n.r. - copiii încep să spună Primăvara, de Vasile Alecsandri. Învăţătorul zâmbeşte şi-i strânge în braţe pe cei doi băieţi de lângă el). Mai aşteptăm nişte jucării, ne-au promis donaţii câteva familii din oraş, noi aşteptăm”. Copiii se apropie de finalul poeziei şi se strâng grămadă, unul lângă celălalt, iar Vasile merge în mijlocul lor. Se uită toţi deasupra sobei, la ceva ce seamănă cu un cap de păpuşă, cu un zâmbet de-a lungul feţei. „Acolo sus avem un înger păzitor care zâmbeşte. Noi trebuie să fim veseli tot timpul, că dacă copiii sunt veseli, înseamnă că sunt sănătoşi şi totul e bine.”

Cu ADN-ul pe chituci

Ciprian aleargă desculţ pe uliţele întortocheate din Alexeni. Tălpile strivesc fără milă bolovanii ascuţiţi, care s-ar simţi şi prin bocanci, dar puştiul râde şi sare cu mâinile-n sus, încercând să pună mâna pe cameră. „Copiii ăştia au parcă ADN-ul modificat. Dumnezeu îi vede şi îi adaptează. Nu ai să vezi în viaţa asta un copil crescut la oraş care să meargă cîte zece kilometri pe zi şi să fie în stare să stea şi cinci, şase ore la şcoală”, avea să-mi spună, în după-amiaza aceleiaşi zile, Petrică Dieaconu. „Nenea, hai să facem o poză”, strigă puştiul făcându-i pe cei care n-au plecat încă la târg să scoată, încet, capul deasupra gardurilor, stârniţi din pauza prânzului. Chipuri lungi, obosite, dar calde şi binevoitoare, însă pe care se citeşte o resemnare asumată. 

La Şcoala din Alexeni există o mână de atleţi care nu se dezmint de generaţii. Încărcaţi cu ghiozdane mari cât ei, 32 de elevi, din 120 în total, mulţi în clasa pregătitoare, vin în fiecare zi, într-un maraton fără sfârşit, pe jos, câte trei kilometri până la şcoală, din Oproaia, pe un drum pe care o pereche bună de bocanci rezistă cel mult două luni. După patru, cinci ore la şcoală se întorc, pe acelaşi drum, în grupuri mici, spre casă. „Veneam pe scurtătură, dar e o babă care ne fugărea cu coasa, că treceam pe la ea pe teren”, povesteşte Ioana, una dintre cele mai bune eleve din clasa I, din Oproaia. 

A fost un plan să se pietruiască un drum de-a dreptul, care să lege Alexeniul de Ţibana, dar fiindcă trecea pe proprietatea unei femei, discuţia a picat, cum se întâmplă de obicei în astfel de momente - unii cer prea mult, alţii oferă prea puţin. O bucată de vreme, elevii mergeau totuşi pe acolo, fiind vorba de un kilometru, chiar dacă erau condiţii de marş forţat, mai ales pe caz de ploaie, până când femeia s-a hotărât să înfunde drumul şi acum merg în fiecare zi pe ruta ocolitoare, pe unde doar Papucul lui nea Stelică se mai încumetă. Trei kilometri dus, trei întors. „Predau în şcoala asta de 40 de ani”, spune Emilia Melconeanu, îndrumător al şcolii, ştergându-se la ochi.

„Ei vin pe ploaie, pe vânt, uzi, prin noroi, nu contează. Şi chiar învaţă. Sunt copii care au făcut toţi grădiniţa, ordonaţi. După ce a fost demolată şcoala din Oproaia şi a rămas doar grădiniţa, cu acordul părinţilor îi chemăm aici, la şcoală, în Alexeni. Este foarte, foarte greu pentru un copil de clasa zero să meargă şase kilometri dus şi şase întors. Însă la Oproaia, se vede chiar de la grădiniţă, că, deşi sunt mai izolaţi, sunt dornici să meargă“, spune aceasta. Iar cel mai mare duşman în calea dorinţei copiilor e, mai mereu, vremea. În luna mai, când cerurile păreau să se despartă, s-a luat decizia la şcoală de a-i trimite pe copii mai repede acasă, înainte să înceapă ploaia. „Când le-am dat drumul, se vedea că afară o să fie dezastru. L-am rugat pe domnul învăţător de la clasa a IV-a să dea voie la doi băieţi să ducă fetele care erau mai rău îmbrăcate - au plecat la fugă copiii, dar i-a prins cu zece minute înainte să ajungă acasă şi i-a udat ca şoarecii. S-au oprit la prima casă. Dacă mai stăteau, a plouat continuu până seara, se strica drumul şi nu mai ajungeau deloc acasă”. 

Patria lui Ursei

Oproaia, un sat mic, o mână de case îngrămădite într-o vale, cu risc mare de izloare în caz de inundaţie, şi-a strâns în el numai familiile care s-au încăpăţânat să nu plece de-acolo. „Pe-un sfert din sat îi cheamă Ursei”, râde şi Stelică când se-apucă să-i numere pe degete. Mai mult, pe mulţi îi cheamă chiar Ioan Ursei. Iar unul dintre aceşti veri şi fraţi are casă de pe drumul care străpunge vatra satului, pe stânga. Cu-n handicap care-l opreşte să muncească, pumnul mâinii drepte stând chircit, parcă strâns forţat, însă nu şi să fumeze, Ioan Ursei e sătul şi de primărie şi de viaţă şi „de tot şi toate”. Are şapte copii, patru la şcoală, unul la grădiniţă, un altul care va merge de toamna asta la grădiniţă şi un sugar: „14 jumătate cel mai mare, un an şi nouă luni cel mai mic”. 

Mihaela, soţia, nu împarte dezgustul şi lehamitea soţului. În mijlocul curţii are un lighean uriaş, plin cu aluat presărat cu făină, în care frământa înainte să intrăm. Pe mâini are adunate şi acum cocoloaşe mari de aluat. Mihaela n-a vrut să vândă vaca, pentru a avea lapte la copii, „că le dă putere”, chiar dacă ratele la un credit făcut la Provident, ca să-şi învelească casa din chirpici cu carton, le suflă-n ceafă. „Ne descurcăm foarte greu, mai ales că soţul are pensie de handicapat, are probleme cu o mână şi nu poate munci. Nu am posibilitate nici eu, muncesc cât mă pricep. Ne mai ajută oamenii, vă daţi seama că nu ne descurcăm altfel cu şapte copii, dintre care doi mici”, spune femeia. Zâmbeşte cu bucurie când o întreb dacă îşi va încuraja copiii să se ţină de şcoală şi spune chiar cu o mândrie nedisimulată că o să-i trimită, când ajung în clasa a IX-a, chiar şi până la Ţibana, că sunt mari şi rezistă drumului. 

Strâmbă însă din nas când se gândeşte că la şcoală le cere, în zilele cu ploaie, încălţăminte de schimb, mai ales că e mai mereu noroi. „Când plouă e tare greu, şi iarna la fel. Câteodată mai lipsesc că, dacă e zăpada mare, mă tem să-i trimit. Dar plâng dacă nu îi las să se ducă şi lipsesc, aşa de mult le place. Şi nici primăria nu ne ajută cu nimic. Microbuzul nu ajunge până la noi, şi nici ajutor social nu primesc, că cică ne-au găsit la «FICS»”, spune femeia. Dar greutăţile părinţilor nu par a fi trecut pe umerii copiilor, care nu au rămas niciodată repetenţi sau corigenţi la şcoală. În Oproaia, nici aşteptările lor nu sunt mari. Claudia, cea mai mare dintre copii, vrea să se facă vânzătoare când va fi mare. 

Abandonul, forţat de muncă

Cam 40 de minute am făcut din Oproaia până în Alexeni, la pas întins, ferindu-mă de pietrele mari şi ascuţite şi cu norocul că norii s-au împrăştiat şi ploaia pare să fi ocolit comuna. La intrare în sat, Voichiţa îşi strângea rucsacul şi o lua încet, pe lângă magazin, pe cărarea care străbate dealul către Ţibana. Fata e veselă astăzi - nu şi-a mai luat cizmele în picioare, nu mai stă taică-su cu grija ei şi poate să o ia pe de-a dreptul, să facă patru kilometri în loc de şase. „Am ore de la 11 şi plec de la 10, cam o oră fac. Miercuri avem de la 10 şi plecăm la 9. Pe aici, prin boscheţi, peste drum mergem. Pe deal, de-a dreptul, sunt râpe, sunt boscheţi, sunt de toate. Nu e nici piatră, nici nimic. Când plouă, merg cu cizmele de acasă şi le schimb la şcoală, dar dacă e glodul mare bagi un picior şi nu ştii dacă-l mai scoţi”, povesteşte fata, subţire, timidă, dar care s-a învăţat deja cu drumul de 10 kilometri în fiecare zi. „Iarna e mai aiurea“, spune ea, arătând spre o casă de la capătul satului, unde stă tatăl ei. „Facem şi cărare, iar seara o găsim astupată.”

În faţa casei, Vasile Leonte, tatăl ei, un bărbat molcom şi resemnat cu soarta sa, fumează o ţigară sprijinit de gard. Nici aşteptările Voichiţei de la viaţă nu sunt mari, iar zâmbetul de pe faţa tatălui s-a întins, încet, într-o grimasă, ascultând-o. 

- Păi când o să fiu mare vreau să fiu angajat. 

- Cum angajat?

- Angajat.

- Şi ce vrei să faci?

- Să am un servici. 

- Bine, dar care servici?

Fata se frământă, se agită, şi apoi se uită zâmbitoare - vrea să fie brutar sau patiser. „Copiii sunt răi”, spune tatăl ei, în timp ce fata se strecoară pe o uliţă îngustă în drum spre şcoală, cu o colegă. „Este unul aici care i-a dat cu un bolovan în cap la fată. I-o fi zis şi fata ceva, nu pot să zic nimic, dar mă tem. Barem seara sau când e vreme rea dacă ar fi un pic de sprijin. Când vine câte o ploaie mare sau iarnă grea... ştiu că sunt puţini copii, dar nu ştie nimeni că e o problemă?”, spune bărbatul. Are opt copii în viaţă, toţi au învăţat, toţi au făcut grădiniţă, şcoală şi, desigur, naveta la Ţibana. Au mers pe jos, cu „noroiul până la piept”. „Toată România asta zice că vrea să facă ceva, dar nu face nimic. Nu face nimeni nimic. A murit dreptatea pe faţa pământului, nu mai este nimic. Am cinci copii plecaţi numai în Germania şi unul în Olanda. Pentru ce? Pentru o bucată de pâine. La noi nu se găseşte nimic.” Bărbatul roade aproape filtrul ţigării şi-o scuipă nervos, apoi se aşază pe buza şanţului.

Drumul Voichiţei a purtat-o timp de aproape o oră. Am întâlnit-o în staţia din Ţibana, pregătindu-se să intre la şcoală. Petrică Dieaconu se uita din poarta liceului lung către şirul de copii obosiţi care se trăgeau în clase. A fost o zi încărcată, cu evaluări la clasa a VI-a, cu soft încărcat, întârzieri la venirea subiectelor. „Sunt în zonă din ’91, am fost cinci ani director la Gârbeşti şi de la începutul lui 2002 sunt aici, la Ţibana. Cei care vin de la Domniţa, cu naveta, par favorizaţi că sunt la drum, dar sunt scumpe microbuzele şi cel şcolar dacă-l pierd... Uneori îi mai iau eu cu maşina pe cei care ştiu că stau după cimitir, la capătul pădurii, când plec acasă”, povesteşte acesta. Însă, spune el, de departe, copiii care merg de la Oproaia la Alexeni şi, mai apoi, la Ţibana, sunt cei mai defavorizaţi. Şi nu toţi profesorii au aceeaşi îngăduinţă - sunt unii care le pun absent la prima oră, dacă întârzie, însă „trebuie să îi înţelegi, condiţiile sunt grele şi pentru ei”. 

- Dar chiar e un lapte şi-o miere aici, în Ţibana, cu pofta de carte? Nu aveţi şi copii care să renunţe - de la distanţă, de la drum, de gura părinţilor?

- Mai sunt şi cazuri de abandon, dar sunt specifice zonei şi puţine. Sunt câţiva, îi şi ştiu încă de când erau în clasa a V-a, de la Gârbeşti. Sunt săraci, îi iau părinţii la munci sezoniere - la legat vii, la răsărită şi tot ce te mai gândeşti şi ajung până în Teleorman. 

- Multe familii s-au plâns că le pleacă copiii în străinătate şi nu se mai întorc.

- Am un băiat pe care sărăcia l-a împins în Londra, are note, are tot ce îi trebuie ca să termine, doar nişte practică dacă mai face, ar fi păcat să se lase. Mereu am fost înţelegători, că nu se duc la furat sau la cerşit, ci la muncă. Oricum, zona e atât de grea încât oamenii trăiesc din alocaţiile copiilor. Când a început programul cu tichetele sociale, era coadă peste tot. Dar m-am învăţat să nu-i condamn pe oameni fără să mă pun în situaţia lor, şi le e greu. 

După ploile din ultima perioadă, în biroul fostului director se vede deja lumina soarelui, care vrea să se ascundă parcă după dealul din spatele Ţibanei, pe spinarea căruia se ascund Alexeniul şi Oproaia. Un băiat intră şi-l roagă să plece mai repede, ţinând o bicicletă de coarne. „E dintre norocoşi”, îmi spune Petrică Dieaconu: are bicicletă. Dar şi 11 kilometri până la Vadu Vejii.

Reportaj realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediţia 2016. Bursele sunt oferite de Asociaţia OvidiuRo şi The Alex Fund în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educaţia preşcolară pentru cei mai săraci copii din România.

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Pandemos

Cătălin ONOFREI

Pandemos

Profitorii şi (de)mobilizaţii.

Filmuletul zilei

opinii

Răul învinge

Briscan ZARA

Răul învinge

Răul învinge aproape de fiecare dată pentru că noi, oamenii, îl supraestimăm. Victoria binelui poate fi cel mult de moment, dar pe termen lung se dovedeşte mereu că răul îşi revendică izbânda înzecit. Şi asta numai din cauza reacţiei noastre, a oamenilor, la spaimă.

Câţi (mai) suntem?

Ciprian IFTIMOAEI

Câţi (mai) suntem?

Un răspuns din perspectiva statisticii oficiale.

Cearta cu istoria. Cazul Octavian Goga

Mihai DORIN

Cearta cu istoria. Cazul Octavian Goga

Mai bine mai târziu decât niciodată, s-a dezvelit la Iaşi, în contextul Centenarului Marii Uniri, un bust al lui Octavian Goga. Corifeii revizionismului progresist au reacţionat nervos. Nu mai este loc pentru ctitorii Marii Uniri şi ai ideii naţionale, dacă nu corespund grilei lor de lectură. Câteva generaţii de români au crescut cu versurile, ideile şi idealurile lui O. Goga, crezând în România şi datorită geniului poetului „patimii noastre”. A venit se pare vremea să curmăm această tradiţie periculoasă şi să-l sacrificăm din nou pe Goga. Comuniştii nu au procedat altfel.

pulspulspuls

Are sau nu Iaşul om ca să-l ungă ministru plin? Madam, aveţi legătura!

Are sau nu Iaşul om ca să-l ungă ministru plin? Madam, aveţi legătura!

Auzim că s-a discutat la vârf în coaliţie, mai ales ieri, ca ministrul Sănătăţii, Vlad Voiculescu, să fie schimbat din funcţie în urma gafelor, chiar dacă discutabile, din ultima perioadă. 

Caricatura zilei

Mutare

Editia PDF

Bancul zilei

Parintele Vasile a strâns 5 ani bani pentru clopotnita, dar nu i-au ajuns decât pentru un BMW.  

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.