Florența în secolele XV-XVI: politică, religie și economie

Pentru a înțelege originile gândirii politice florentine, trebuie să ne întoarcem spre mijlocul secolului al XV-lea (Quattrocento), când Cosimo de Medici (1389-1464), și ulterior Lorenzo de Medici (1449-1492) au reușit, cu sprijinul elitelor (ottimati), să instaureze un monopol politic, un soi de dictatură, vreme de aproximativ șaizeci de ani în timpul Renașterii italiene. Spre deosebire de modelul venețian, al cărui doge se subordona puterii reale (Senatul), liderul și reprezentantul „cetățeanului privat” în Florența era considerat un „conducător al tuturor lucrurilor”, un adevărat Augustus al vremii sale.¹

Regimul Medicean a colapsat în 1494, marcând finalul unei așa-numite perioade de aur a Florenței și renașterea republicii. A urmat o perioadă de instabilitate socială și alternanță politică timp de aproximativ două decenii (1494-1512; 1527-1530), ceea ce a impus o regândire și o reinventare a sistemului politic. În februarie 1496, sub conducerea călugărului dominican Girolamo Savonarola (1452-1498), în noua sală a consiliului local (care încă nu era finalizată), au participat 1.753 de cetățeni ai Republicii Florentine. Atmosfera era întreținută de două inscripții: una în limba latină, „Acest consiliu este de la Dumnezeu și vai de cel care încearcă să îl anuleze”, și alta în limba toscană, „cel care vrea să convoace un parlamento vrea să ia controlul guvernului de la popolo”.²

Savonarola le-a transmis florentinilor ce aștepta Dumnezeu de la aleșii Săi: „frica de Dumnezeu; binele comun și o dorință limitată de bogăție personală; pacea universală între ei (inclusiv amnistia pentru susținătorii defunctului regim Medici); reforma politică pentru a institui un «guvern nou și sfânt», bazat, spune el din nou, pe constituția venețiană, și a cărui «sămânță» este noul consiliu; și convingerea că «voința lui Dumnezeu este ca Florența să-și schimbe modul de viață»”³. Dacă aceștia ar fi ascultat de aceste porunci și s-ar fi auto-perfecționat, atunci beneficiile ar fi fost importante: putere, avuție și glorie.⁴ În viziunea sa, pentru a ajunge în paradis, creștinul trebuia să accepte o tensiune permanentă în viața sa de zi cu zi, să ducă o „viață de soldat” (una milizia) pentru a birui păcatele. De aceea, militează energic împotriva uzurpării, corupției, moravurilor și viciilor, dar și pentru reînnoire și purificare (de exemplu, condamnă folosirea agrafelor din aur și argint de către doamnele înstărite, pe motiv că reprezentau un lux care sugera lipsa carității față de cei aflați în nevoie). Întocmai ca un protestant virulent, critica bogăția ostentativă a celor bogați. În plus, el s-a poziționat contra gândirii dominante a epocii sale, anume că poporul ar fi o forță politică naivă și instabilă și că doar principii și oligarhiile ar fi în măsură să dețină puterea politică. Foarte important, considera căderea familiei Medici ca fiind opera lui Dumnezeu, la fel cum a făcut-o și poporul milanez în 1447, odată cu moartea ultimului duce Visconti al Milanului și înființarea Republicii Ambroziene. Nu a mai fost decât un singur pas ca Savonarola să lanseze sloganul că Hristos este Regele Florenței, iar trupele sale de copii să țipe pe străzi Viva Cristo, nostro Re! (a nu se confunda cu o teocrație!) Cu alte cuvinte, pentru a deveni Noul Ierusalim și a declanșa reforma Bisericii, Florența trebuia să devină un model și un exemplu pentru toate celelalte orașe și popoare. În 1498, la îndemnul noii Signorii, condusă de Gonfalonierul Giuliano Salviati, el scrie o lucrare politică importantă, Despre regimul și guvernarea orașului Florența. Printre cele mai importante idei stipulate se numără dezideratele numite Marele Consiliu, guvernarea de către cetățeni („plebeii” nu ar fi jucat nici un rol în acest leadership, ci doar clasele de mijloc și superioare!) și idealul binelui comun. Se considera că noua republică savonaroliană a apărut din dorința lui Dumnezeu, trebuind să fie guvernată doar de către Marele Consiliu și de către cetățeni. Orice atac îndreptat împotriva acestui status quo din partea unui principe, despot sau tiran (de exemplu, Papa Alexandru al VI-lea „Borgia” și Piero de Medici) era un atac frontal împotriva Divinității.⁵

Savonarola a scris chiar și un Confessionale pro instructione confessorum, un manual care reunea o listă cu păcatele credincioșilor și ceea ce trebuia să facă preoții pentru a-i absolvi de acestea, în acord cu decretele papale și conciliare și cu dreptul canonic. Accentul era pus în special pe probleme legate de căsătorie, sexualitate și dobândă, ceea ce sugera că Savonarola era un fin și abil cunoscător al problemelor cu care se confruntau laicii în viața de zi cu zi. În 1498, arderea pe rug a lui Savonarola și a doi confederați de-ai săi în Piazza de la Signoria, fiind acuzați de erezie, și aruncarea cenușii lor în râul Arno de către autoritățile florentine l-au martirizat, efectul fiind opus a ceea ce se credea, anume că prin eliminarea sa fizică, poporul va fi izbăvit de „povara intolerabilă” a unei politici religioase destul de agresive.⁶

În 1502, Piero Soderini, probabil cea mai controversată figură politică din întreaga istorie a Republicii, alături de cea a lui Savonarola, a preluat funcția de conducător al Florenței pentru aproape zece ani. Un admirator al lui Savonarola și al republicii sfinte, s-a dovedit un bun administrator fiscal și diplomat, s-a îngrijit de finanțele Republicii și a reușit recapturarea Pisei după un efort de cincisprezece ani. În condițiile în care nu a dorit să dilueze sub nici o formă puterea Consiliului, dușmanii săi ottimati au reușit, împreună cu aliații lor, Papa Iulius al II-lea (1443-1513) și o armată spaniolă, să îi readucă la putere în 1512 pe de Medici. Aceștia au rezistat la putere până în 1527, când au fost din nou exilați.⁷ În 1530, familia de Medici, cu ajutorul armatei lui Carol al V-lea (1500-1558), revine la putere și va rezista încă 200 de ani. În 1532, Comitetul celor Doisprezece Reformatori a redactat noua constituție, Republica Florentină fiind înlocuită cu Ducatul Florenței, iar Alessandro „duce al Republicii Florentine”. Pe 9 ianuarie 1537, Alessandro, ucis cu 3 zile în urmă de către vărul său, Lorenzo di Pierfrancesco sau Lorenzino, este înlocuit de Cosimo de Medici, prin decizia Senatului. Spre deosebire de Alessandro, Cosimo este acum numit capo e primario al guvernului florentin. În continuare, Florența rămânea supusă Franței imperiale.⁸

În perioada 1490 și 1520, Florența și-a pierdut statutul de mare putere financiară, retrogradând în eșalonul al doilea. Cauza a fost reprezentată de un exces de optimism, conformism și miopie: „o simplă lipsă de imaginație, un obicei care se dezvoltase pe parcursul a mai mult de un secol de afaceri bune, ușoare și pe termen scurt, în timp ce acum devenise brusc necesar să se planifice pe termen lung.”⁹ Mai ales după 1495, apropierea din ce în ce mai strânsă față de Franța și dependența în creștere față de piețele controlate de francezi au reprezentat o altă cauză a declinului Florenței. Aceasta deoarece bancherii florentini au împrumutat mari sume de bani regelui Franței și nobililor săi, asemenea străluciților lor înaintași, precum Peruzzi și Bardi. Însă, nerambursarea acestor credite a afectat foarte tare economia Republicii Florența. Aceasta a devenit din ce în ce mai rigidă și incapabilă să se adapteze schimbărilor din economia mondială. Acest imobilism instituțional a contribuit din plin la decăderea economică. De asemenea, noua aristocrație din Florența apela din plin la hazard moral: nu își plătea impozitele către stat, în schimb, primea dobânzi ridicate de la acesta în contul împrumuturilor făcute în fondul public destinat finanțării cheltuielilor publice (Monte Comune).¹⁰ Declinul a continuat și în următoarele decenii, iar comercianții florentini care întâmpinau mari dificultăți în relațiile comerciale internaționale s-au apropiat din ce în ce mai mult de stat. Statul și-a acceptat rolul paternalist, iar în 1540 a stabilit o serie de reguli prin care fixa anumite prețuri la produse și mărfuri și sprijinea breslele puternic afectate. În 1580, piața lânii s-a prăbușit, iar numeroase întreprinderi au dat faliment. Așa cum bine remarca celebrul istoric american Eric Cochrane (1928-1985), „Prin urmare, numeroasele palate impunătoare noi care înfrumusețau fața Florenței nu erau toate semne sau instrumente ale unei bogății în creștere. Mai degrabă, acestea erau pur și simplu … mausolee ale unor corporații internaționale care fuseseră cândva profitabile, dar care acum erau lichidate. Acestea nu aveau rolul de a consolida încrederea publicului în afacerile proprietarilor, ci mai degrabă de a drena capitalul din producție și a-l direcționa spre consum.”¹¹

 

Inima sus!

 

Bibliografie

¹ John M. Najemy (2006). A History of Florence. 1200-1575, Blackwell Publishing, Malden, p. 292.

² Ibidem, p. 390.

³ Ibidem, p. 393.

⁴ Ibidem, p. 393.

⁵LauroMartines (2006). Fire in the City: Savonarola and the Struggle for Renaissance Florence, Oxford University Press, New York, p. 85-110.

⁶ Donald Weinstein (2002). The Prophet as Physician of Souls Savonarola’s Manual for Confessors. În William J. Connell (ed.), Society and Individual in Renaissance Florence, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, p. 241-260.

⁷ John M. Najemy (2006). A History of Florence. 1200-1575, Blackwell Publishing, Malden, p. 409-415.

⁸ Ibidem, p. 446-471.

⁹ Jean-Francois Bergier (1979). From the Fifteenth Century in Italy to the Sixteenth Century in Germany: A New Banking Concept? În Robert S. Lopez (ed.), The Dawn of Modern Banking, Yale University Press, New Haven, p. 114.

¹⁰ Michael Veseth (1990). Mountains of Debt. Crisis and Change in Renaissance Florence, Victorian Britain, and Postwar America, Oxford University Press, New York, p. 72-73.

¹¹ Eric Cochrane (1973). Florence in the Forgotten Centuries, University of Chicago Press, Chicago, p. 110.

 

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de ȘtiinţeSocio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşişi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video