Florin Lazarescu, despre „sfarsitul copilariei”

N-am mintit in privinta bucuriei, n-am supraestimat-o. in schimb, am vorbit prea putin despre sfar­situl ei. O buna vreme, am indesat adanc in malul memoriei toata jalea aia care cadea brusc, intr-un final, peste mine.

Sfarsitul purtatului pe umeri: ma cara tata – m-a dus si mama – la drum mai lung. Nu ca mi-era lene sau ca nu puteam merge pe jos. Îmi placea sa ma inchipui pistolar, vedeam lumea de sus. Îm­puscam stanga-dreapta, aveam raza mare de actiune. Pana cand tata m-a apucat de subsuori, m-a lasat usor la pamant si mi-a spus serios: „Ba, tata, ia mai mergi tu pe picioarele tale ca oamenii, ca de-acum esti baiat mare, esti greu!“. Şi de-atunci nu m-a mai ca­rat niciodata in spate.

Sfarsitul prastiei: am schimbat trei semne de circulatie de plastic si un pistol de lemn pe un briceag cu furculita. Briceagul, pe un lant ruginit de bicicleta. Lantul, pe o bucata de camera de bicicleta din care am putut decupa fix doua fasii potrivite pentru a-mi face cea mai cea prastie din tinut. Aproape o vara intreaga am dat ceata baietilor cu prastia aia. Apoi, pe marginea lacului, cand eram pe punctul de a bate recordul de distanta si de cercuri pe apa, cauciucul s-a rupt si m-a plesnit peste fata.

Sfarsitul fotbalului: dupa doua ceasuri de alergare, de haos in­gramadit pe camp, uitand complet de mine, cuiva ii pierea brusc si inexplicabil cheful, lua mingea strans in brate, fugea printre ceilalti cu capul inainte si se trantea cu ea dincolo de linia imaginara a portii, ca la rugbi. Daca nu se in­tampla asta, la fel de brusc, baiatul cu mingea se supara pe cineva si pleca acasa.

Sfarsitul schiurilor: juma’ de an m-am chinuit sa cioplesc niste doage de butoi. Le-am atasat doua curele de la niste sandale mai vechi si mi-au iesit cele mai tari schiuri din lume. Vreo luna m-am bucurat ca a venit frigul cel stras­nic si l-am adulmecat precum indienii, pandind aparitia primilor fulgi de zapada. Au si cazut vreo cativa intr-o dimineata, le-am si incercat, dar nu m-am clintit nici un centimetru. Practic, inca eram pe iarba uscata. Apoi, intr-o noapte, cand am iesit din casa, am vazut cum ninge cu fulgi atat de mari, incat ii puteam prinde cu gura. Mi-am scos schiurile de sub pat si le-am sprijinit de-un copac, sa fie la indemana cand ma trezesc. A venit cineva si mi le-a furat.

Sfarsitul de-a v-ati ascunselea:m-am pregatit din timp, am cautat variante de ascunzis la care sa nu se mai fi gandit nimeni inaintea mea. Şi am gasit un tub de beton, la vreo jumatate de kilometru de casa mea. Cand a inceput jocul, un copil s-a asezat cu spatele si a inceput sa numere. Pana sa zica „Cine nu-i gata il iau cu lopata”, eu deja nu-l mai auzeam, alergasem de mi-au iesit ochii din cap si ma ghemuisem in tub, ascultandu-mi bataile repezi ale inimii. Am as­teptat multa vreme bucuros ca nu sunt gasit. La un moment dat, am iesit, am vazut ca se inserase si ca nu mai era nimeni pe strada.

Sfarsitul oricarei zile:Toata gasca se purta ca un individ. Respiram cu aceeasi pereche de plamani cand alergam, radeam cu aceeasi gura pana la urechi la fiecare poanta, la fiecare joc. Vedeam cu o singura pereche de ochi cum se intuneca si tremura in toti o singura inima pentru ceea ce avea sa urmeze. Din intuneric, aparea o mama care striga rastit: „Hai, gata-i cu prostiile! La culcare, ca maine aveti treaba! Hai, fiecare la casa lui!“.

Sfarsitul vacantei: culegerea lu’ Petrica in fata, o suta de probleme de rezolvat. Şi doar o singura dupa-amiaza, ultima.

Sunt cateva secvente, pe fuga. Altminteri, am senzatia ca as putea continua cu amintirile la nesfarsit. Plus ca joaca nu s-a terminat inca.

PS: Tocmai mi-a fost publicata la Polirom editia a doua a volumului Lampa cu caciula, in care povestesc pe larg despre copilarie 🙂

Publicitate și alte recomandări video