Florin Lăzărescu scrie despre „noua boală“: „demența de trafic“

Cu ceva timp in urma, la spitalul de psihiatrie Socola din Iasi a fost adus un nou pacient. Pacientul era extrem de furios si-avea un fel de inversunare care il facea sa-i iasa ochii din cap cat cepele. Nu statea nici o clipa locului si tot alerga tinand o farfurie cu mainile intinse in fata, ii impingea pe doctori si pe ceilalti confrati, urland cu o voce respingatoare:

— Mana, ba, vaca! Ce cretin,’tu-i mortii si candeluta mamii lu’ cui l-o facut, blocheaza acolo in fata?! Ce-i cu tine, oligofrenule, esti chior? Ti-am pus o intrebare!

Doctorii incercau sa-l linis­teasca, dar el nu se lasa, zbiera in continuare:

— Tu, ’tu-ti cruciulita si ca­delnita lu’ tac-tu, de ce nu inaintezi, vita? Uita-te la mine, cand iti vorbesc!

— Nu te supara, dar tu cu cine vorbesti? l-a intrebat un coleg schizofrenic.

— Nu-i treaba ta, jigodie!

Calc-o! Depaseste-l!

Un doctor mai istet a intervenit in discutie.

— Ai oleaca rabdare, ca-l depaseste.

— Da’ tiru’, tiru’ ala ce tetravangheliaru’ mamii lui sta acolo? i-a strigat omul nostru.

— S-o fi stricat, ii explica doctorul.

— Si-l depasesc toti? intreba nervos ciudatul bolnav.

— Toti, toti.

— Si ala cu papucul?

— Si ala cu papucul.

— Da’ cretinu’ ala cu BMW de ce nu se baga? Stai ca acu’ cobor la tine cu bata de baseball! Daca nu-mi cumpar eu pistol cu gloante de cauciuc si-ti sucesc capu’ ca la sarpe, lasa! ’Tu-ti mortii ma-tii de dement!

– Se baga, se baga si el. Apoi iti vine si tie randul, il incredinta doctorul.

Cu toate acestea, noul bolnav se facu deodata rosu ca racul la fata, ii arse cu toata puterea un sut intre picioare domnului doctor si urla cu o voce sfasietoare:

— Da’ caruta, caruta aia, ’tu-i cruciulita, candela, cadelnita, sfesnicu’ si tamaia ma-sii, ce cauta pe un drum expres european?!

Cetateanul era ceva de groaza. De la autisti pana la nebunii ceva mai sanatosi la cap, toti il urau. Pana si schizofrenii, schizoizii ori depresivii acuti isi reveneau pentru o vreme la viata, pentru a face o plangere in scris despre el catre conducerea spitalului. Paranoicii erau convinsi ca asta-i blestemul lor personal pe pamant, trimis anume la Socola, ca sa-i dea afara din spital si sa nu se mai vindece ei niciodata.

Misticii sau nevro­zatii religiosi incepura sa aiba dubii serioase ca mai exista vreun Dumnezeu pe lume. Alcoolicii se jurau ca nu mai pun picatura de bau­tura in gura cat or fi si-or trai, numai sa plece acasa, sa scape naibii de el. Pana si sinucigasii ajun­sesera sa nu aiba dorinta mai arzatoare decat sa-l ucida ei, cu manutele lor. Cu totii in cor sus­tineau ca nu mai fusese niciodata atata haos la casa de nebuni cum era de cand aparuse smintitul acela nou.

Gandirea stiintifica a fost data peste cap. Boala noului pacient nu se potrivea cu exactitate cu nici un diagnostic cunoscut. Nu era mania grandorii. Nu era mania persecutiei. Bolnavul nu putea fi numit, fireste, nici retardat min­tal obisnuit. Nici pomeneala! Ce retardat obisnuit?!

Psihiatrii s-au sfatuit indelung intre ei si, in cele din urma, au stabilit ca sunt manifestate sim­p­tomele unei noi nebunii, speci­fica pentru tarile de mana a treia, care n-au strazi, autostrazi, par­cari si semaforizare cu adeva­rat inteligenta, iar diagnostica s-a im­bogatit cu numele unei boli noi: „dementa de trafic“.

Text apărut integral în Suplimentul de Cultură

Publicitate și alte recomandări video