Foc de artificii

***

Nu mai e mult până când ideea imaculatei concepțiuni sau a neprihănitei zămisliri va fi pusă în practică la o scară hiper-umană.

Azi se discută dacă e posibil ca sfânta fecioara Maria să-l fi născut pe Iisus fără de păcat, și că, la rândul ei, fecioara Maria s-a născut neîntinată ieșind din pântecele mamei sale care a fost și ea neîntinată. Aceste concepte propagate pe linia catolică prind astăzi un nou contur.

Fecioara Maria a rămas însărcinată atunci când duhul lui Dumnezeu s-a lăsat asupra ei. În sensul acesta trebuie interpretată imaculata concepțiune.

La ora actuală există tot felul de încercări pentru implementarea acestui termen într-un cadru larg social.

În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, fecundarea in vitro pornește tocmai de la această idee. Dar experimentul va merge mult mai departe, atingând granițele miraculosului.

Probabil că într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, fecundarea se va face apelând la privire sau la transmiterea unui fragment al ADN-ului pe cale telepatică, iar nașterea va avea loc printr-un fel de teleportare a fătului din abdomen deasupra abdomenului, fără anestezie sau intervenție chirurgicală.

De asemenea cred că vor exisa laboratoare speciale unde fătul va evolua în eprubetă, iar concepția lui, ca și viața, de altfel, va fi programată în prealabil de la A la Z, adică de la naștere și până la moarte.

Nimeni nu se va abate încălcând acest program.

Problema pe care o pun astăzi cercetătorii e dacă, apelând la fecundarea in vitro, și la o diversitate de programe IA, ar putea da naștere unui nou Iisus. Probabil, un Iisus făcut în serie, după o ștanță de extracție biblică.

De asemenea, există cercetători care visează să prindă în eprubetă Duhul Sfânt, ca să-l poată folosi pentru animarea materiei aflată si animarea imaginilor scanate de computer. Ei ar dori ca totul să fie viu, și să nu existe granițe între materia organică și cea anorganică.

Nu vă puneți cu mintea umană. E diabolică. Pentru ea nu există imposibilul, ci doar posibilul, și experimentul. Experimentând, omul vrea să ajungă până la Dumnezeu, dar va ajunge nu la Dumnezeu, ci la Diavol.

***

„Timpul – spune Adrian Alui Gheorghe în fabulosul său roman Povestea elefantului care trăia într-o nucă, apărut anul acesta la Editura pentru Artă și Literatură – este acea materie care leagă materia de antimaterie”, fiind alcătuit din idei. De aceea nu există mișcare. Toată existența noastră începe într-un punct și se termină în același punct, în care paradoxurile lui Zenon au devenit de mult legi în lumea cuantică. În acest sens, orice călătorie devine inutilă. Căci ea are loc, ne spune poetul Adrian Alui Gheorghe, în „interiorul propriei noastre memorii. Cu fiecare zi lărgim această memorie. Avem, astfel, impresia că ajungem undeva departe, că prospectăm orizonturi, că suntem în expansiune, cucerim lumea. Nu, de fapt. Nu ne îndepărtăm cu nici un milimetru de noi înșine. Suntem captivii propriei noastre memorii. Indivizii nu văd toți același lucru, chiar dacă se uită la același lucru. Fiecare vede cât își poate imagina. Cine nu are capacitatea de imaginație, vede ce i se spune să vadă.”

Parcă Picasso spunea că tot ce ne imaginăm există. Și cu cât imaginația noastră merge mai departe, cu atât legile fizice și psihice ce domină universul se lărgesc și ele.

Vai de cei lipsiți de imaginație! Ei trăiesc într-o formulă chimică, devenind prizonierii rațiunii altora, la fel de limitați ca și ei.

Numai prin imaginație ne apropiem de adevăr. Îi putem testa rezistența. Ba uneori, îl putem schimba, făcându-l compatibil cu sensibilitatea și conștiința noastră.

De aceea orice călătorie e absurdă. Ea are loc în interiorul unui labirint, situat înlăuntrul unui minuscul punct de vedere. „Degeaba efortul de-a fugi de sine. E imposibil…”

Oriunde ajungi, rămâi același om, cu aceleași idei și sentimente. „Dacă trăiești la București și mergi să vezi Roma – spune poetul –, nu faci decât să muți la Roma reumatismul, dacă îl ai, somnul, foame, setea, frustrarea, dacă ești frustrat din naștere.”

Dar frustrări din naștere pot avea doar cei lipsiți de imaginație. Și nu întotdeauna. Căci, în clipele lor de grație, chiar și oamenii lipsiți de imaginație sunt cuprinși de visare.

***

În orbirea ei, rațiunea noastră îi reproșează lui Dumnezeu lipsa de substanță. Îi mai reproșează și faptul că Dumnezeu rămâne surd și orb la strigătele de disperare ale omului.

Ei bine, dar cum ați dori să fie Dumnezeu, să fie material?

El e material, fiindcă se găsește în fiecare părticică de energie și materie. Trebuie să-l simțim însă cu sufletul, cu partea noastră sensibilă și imaterială.

Dacă bunul Dumnezeu li s-ar arăta la față oamenilor de fiecare dată când aceștia îl invocă, atunci Dumnezeu n-ar mai avea nici o clipă de odihnă, iar imaginea lui s-ar banaliza într-atât, încât prezența sa ar deveni sâcâitoare.

Dumnezeu însă, spre fericirea noastră, trăiește într-o dimensiune inaccesibilă ființei umane. El e numai duh și spirit. Deși materia nu-i întru totul străină, ci doar îndepărtată. El o însuflețește și-i conferă existență, uneori chiar și spiritualitate, dar nu poate face să dispară, ci doar să treacă dintr-o formă în alta, pendulându-se în hău la nesfârșit.

Gândiți-vă, câți oameni sunt pe lume? Circa 8,3 miliarde. Dar câte fire de iarbă?

Dacă Dumnezeu i s-ar arăta la față unuia, atunci ar trebui să apară în fața tuturor.

Căci Dumnezeu e al tuturor.

Poate chiar mai mult al firelor de iarbă și al frunzelor ce foșnesc uneori atât de tainic în apus atunci când adie vântul, decât al oamenilor, care nici în momentele de taină, când li se dezvăluie o parte din misterul lumii, nu știu să asculte glasul tăcerii ce-i apropie de Dumnezeu.

***

Poetul Kocsis Francisko, redactor șef adjunct al revistei Vatra, scrie în cartea sa Ceea ce nu se amână, publicată la Editura Ardealul și închinată lui Solomon, câteva pasaje memorabile referitoare la perturbațiile suferite de conștiință: „Fiecare conștiință, de la cea mai primitivă, până la cea mai complexă reprezentare a existenței și a raporturilor ei cu magicul infinitului (nețărmuritului, îmi șoptește cineva din memoria latentă), ca fenomen cosmic, este ceva ireductibil la vreunul din urmași. Nu vor exista niciodată două conștiințe identice indiferent câte mii de generații (sau mai multe) se vor succeda. În ea se acumulează unicitatea conștiinței”.

Teza lui Francisko era valabilă pentru lumea Vechiului și cea a Noului Testament, unde funcționa și liberul arbitru. Dar noi astăzi ne îndreptăm cu pași mari spre o altă lume, unde unicitatea va fi exclusă. Dumnezeul biblic a făcut omul după chipul și asemănarea sa. Noi însă am intrat deja într-o altă eră, în care legile Vechiului și Noului Testament încep să fie abolite. Am intrat nu într-o eră a unicității, ci a multiplicității. Într-o lume în care conștiința e pe cale să fie reprodusă în laborator, prin intermediul inteligenței artificiale, a bioelectronicii și a aparatelor de scanat și de multiplicat de ultimă generație. În curând nimic nu va mai fi unic. Nici omul, nici pomul, și nici Domnul. Totul se va putea produce și reproduce, inclusiv conștiința, atașată, dar și detașată de suportul său material, trupul. Vor exista stocate pe diferite suporturi, stick-uri, bloguri, rețele de socializare, gânduri, trăiri și sentimente. Vom trăi într-un univers multiplu, pe cât de real, pe atât de virtual. Făcut după chipul și asemănarea noastră.

După cum se știe, azi în laboratoarele secrete ale lumii, vorbesc de institutele de cercetare coordonate de forțele militare, se lucrează intens la formula nemuririi. Fondurile alocate sunt substanțiale. Desigur, ele nu se compară cu cele alocate înarmării, dar totuși; sunt mult sub ele, dar cert este că se alocă fonduri ce ne pun pe gânduri. Printr-o revoluție în curând omenirea va scăpa de o mare parte din maladiile care ne pun în pericol existența. Curând omul va deveni aproape nemuritor. Dar programul merge și mai departe, în sensul că se studiază readucerea la viață a unor oameni importanți care au marcat istoria omenirii. Și, după cum bănuiți, totul pleacă de la reconstituirea ADN-ului, prin preluarea de probe de la mumiile și osemintele oamenilor ce au încheiat această existență. Chiar și cei ale căror trupuri s-au pierdut cu totul vor putea fi „resuscitați”, prin intermediul ADN-urilor preluate de la urmași. Curând vor putea fi reînviați și faraonii ce au clădit piramidele, și marii împărați ai lumii, și marii filozofi, și marii scriitorii ai lumii. Omul nu va mai putea muri de moarte naturală, ci doar printr-un accident nefericit. Dar și în cazul accidentelor se lucrează la niște soluții ce par a fi de domeniul fantasticului. Ideea aceasta a nemuririi îi sperie pe mulți. Oamenii sunt de părere că eternitatea nu le va oferi altceva decât o viață plată, apatie și o plictiseală perpetuă. Pesimismul lor e nejustificat. Specialiștii nemuririi lucrează concomitent la un alt program care să inducă omului „o fericire veșnică”.

***

Trăim însă într-un timp în care Dumnezeu se retrage discret din lume. De fapt, el s-a retras de mult, începând cu secolul luminilor, fiind înlocuit de rațiune, apoi în timpul Revoluției Franceze, când a fost suplinit de ghilotină.

S-a retras și în timpul Marii Revoluții din Octombrie, care a lăsat în urma sa doar sânge și prăpăd.

Dar au mai rămas risipite în lume mici scântei din suflul cel dintâi, care luminează și încălzesc sufletele aflate în restriște. Acum și ele, strângându-se laolaltă, încearcă să-și găsească drum spre o altă lume.

În locul lui Dumnezeu domnesc azi rațiunea și corectitudinea socială. Da, rațiunea care nu ne-a ferit de dictaturi, și de aberații și de războaie mondiale, care au omorât atâta omenire. Aceeași rațiune ne îndeamnă astăzi să ne înarmăm, în numele păcii și, desigur, și al rațiunii, până-n dinți.

Te apucă jalea.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video